Cristina Posircaru scrie la ‘Semne bune’ despre ‘Redescoperirea Drumului Matasii’ a lui Colin Thubron: ‘Lectura cărţii în sine este un drum, un drum pe care cititorul îl parcurge pas cu pas, având uneori chiar impresia că stă pe loc. Lipsa unei intrigi sau a desfăşurării gradate a unei acţiuni transformă lectura cărţii într-un exerciţiu de răbdare şi ambiţie, calităţi pe care Thubron însuşi trebuie să le fi avut atunci când s-a înhămat la acest drum legendar de peste unsprezece mii de km parcurs în opt luni. Călătoria propriu-zisă, efectuată de Thubron la o vârstă înaintată (peste şaizeci de ani) este o realizare demnă de admirat. Modul în care reuşeşte să pună pe hârtie experienţele sale depăşeşte însă cu mult această admiraţie.’
Isi asteapta randul si pe noptiera mea ‘Nymphette_dark99’ de Cristina Nemerovschi. A citit-o si a scris despre ea Anita Karmen de la ‘Carti si ciocolata’: ‘Probabil că printre cei ce au auzit de nymphette_dark99 sunt și câțiva care au să-mi sară în cap că această carte are un limbaj licențios, că e prea dură, că are scene de sex, că etc. Da e dură și dark și ce mai vreți voi. Limbajul e diferit de cel pe care îl întâlnim de obicei în literatură, dar nu e cu nimic mai diferit de cel pe care îl întâlnim în viața de zi cu zi. Dacă vă sperie violența atunci vă recomand Capra cu trei iezi, deși nici aia nu e mai bună căci (spoiler alert) moare lupul la final! Nu tot ce ne înconjoară e moale pufos și roz. Cristina nu s-a ferit să arate adevărata față a lucrurilor, cred că aș fi urât-o dacă o făcea.’
Wilkins Micawber scrie despre volumul lui A.R. Deleanu – Acluofobia: ‘Cele zece texte din Acluofobia autorului nostru nu aduc mari surprize. Afirmaţia e derutantă, pentru că povestirea macabră îşi propune, aproape prin definiţie, să aducă surprize, să-l şocheze pe cititor şi să-i inducă, dacă nu angoasa (aia fiind rezervată personajelor) măcar o zdravănă senzaţie de disconfort şi nelinişte. Ar părea deci că naraţiunile sunt proaste, că nu-şi ating ţinta, că sunt previzibile, ceea ce e doar pe jumătate adevărat. Absenţa surprizei e dată mai degrabă de repertoriul relativ convenţional al elementelor acţiunii, de acei topoi care te fac să recunoşti de la o poştă categoria taxonomică, ba chiar şi de personajele-tip, de zici că ai nimerit în plin realism critic sau socialist. Nu lipsesc aşadar din volum eroii tip zombie (ca în Trenul umbrelor), marginalizatul social care ascunde un secret sinistru (Vis cu furnici), recepţionerul de motel cu preocupări malefice al cărui rol e preluat de victima care îi scapă (Toma. Administrator), ciclotimicul cu o faţă lugubră care i se dezvăluie prea târziu fiinţei iubite (Negru ca o şoaptă fără rost) etc. Suntem purtaţi prin spaţii oribile, aflate adesea în spaţii sub nivelul solului: beciuri (iarăşi Negru ca o şoaptă fără rost) sau – unde eşti, Agârbicene? – mine abandonate unde vâlva-băilor face victime printre bieţii imprudenţi care se aventurează acolo căutând fier vechi. personajele visează mult şi, desigur, horific, deşi oarecum convențional, ca şi cum ar fi nevoie să se bifeze şi un asemenea punct pe ordinea de zi. E, în realitate, o respectare cuminte a canonului de gen, care impune o solidă reprezentare a planului oniric, oricât de mult plictis ar putea acesta genera la lectură.’
Stagiunea de la opera nationala este subiectul articolului din blogul ‘Despre opera’: ‘Funcția de director general al unei opere nu este deloc ceea ce își imaginează majoritatea melomanilor. Stresul acestui post este maxim. Nu numai pentru că are de pacificat orgoliile tipice dintr-un teatru, dar fiecare zi în care opera are spectacol este o înfruntare a unui potențial dezastru. Oare primadona va putea cânta rolul dificil din seara asta? Oare noua producție care urmează se va încadra în buget? Oare ministerul îi va mai da bani? Oare angajații vor face grevă? Publicul, va veni? Criticii, oare ce vor spune? Dar cel mai important răspuns pe care nu și-l va putea da niciodată este cel la întrebarea: Oare opera asta va mai exista și anul următor? Vor afla răspunsul abia la finalul stagiunii… De partea cealaltă a baricadei dintr-un teatru sunt soliștii. Ei au o singură responsabilitate, în primul rând față de ei înșiși: să cânte bine. Și pentru ei, totul se reduce la asta.’
(Dan)
Mi-au placut atat design-ul cartii, cat si intamplarile descrise in ”Un scriitor, doi scriitori”, de Alex Stefanescu. Dragos de la Chestii livresti nu a fost impresionat decat de design: ”deși își propune mult umor, anecdotele nu au de fiecare dată poante hazlii. Am găsit mai multe aspecte pe care, într-adevăr, nu le știam despre scriitori, însă ceea ce am aflat nu a fost – sincer – de prea mare interes. nu mă interesa să mi se repete că nichita bea mult (cine n-o știe?), că octavian paler era zgârcit și mânca singur căpșuni fără să invite pe ceilalți, că marin preda îl considera pe al. piru foarte urât, că george pruteanu a dansat ceardaș la un zaiafet, că autorul a intrat singur cu ileana mălăncioiu într-un bunker, că nicolae manolescu are o ironii malițioase etc.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu”, de Norman Davies (IV)
–”Autobiografia mea”, de Alex Ferguson
–”Laptele negru al mamei”, de Cosmin Leucuța
-”Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu”, de Norman Davies (V)
