Silviu Purcărete pe care l-am citat si rascitat in revistele blogosferei cinefile cu cronici impartite legate de debutul sau in film deschide si Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu 2012 cu spectacolul ‘O furtuna’ despre care scrie la liternet.ro Răzvan Sădean: ‘… este un spaţiu magic situat între oniric şi realitatea auto-construită, între moarte şi somn, între raţiune şi reverie, este tărâmul în care odată cufundat nimic nu mai poate fi controlat. Imaginaţia, imprecisul, dualitatea împiedică raţiunea să atingă concretul, imponderabilul stârnind o stare chinuitoare de inconfort. Personajele sunt o născocire a imaginaţiei bătrânului Prospero, personaje fantoşă ce îmbracă rochii somptuoase confecţionate din hârtia care inundă întregul său habitat. Visul este cel care plăsmuieşte întreaga experienţă onirică din spectacolul lui Purcărete până la muchia în care personajele închipuite se revoltă împotriva creatorului (scena în care Miranda se apropie de tatăl său care doarme ţinând în mâini un ciocan şi un cui uriaş indecisă dacă să lovească frontal capul creatorului său sau să-l sărute precum o fiică iubitoare). „Somnul raţiunii naşte monştrii” constată Goya, iar pe întinsul meleag al somnului, ordinea şi firescul ţin de domeniul metafizicii, necunoscutului.’
Daniel Cristea-Enache analizeaza in doua articole din Observator Cultural studiul lui Claudiu TURCUŞ – Estetica lui Norman Manea: ‘Faţă de alte întreprinderi similare, Estetica lui Norman Manea marchează o diferenţă prin includerea, în discuţia asupra unui caz scriitoricesc, a acestui deja consistent interval postrevoluţionar, studiat de alţi cercetători mai degrabă sub raportul receptării operelor publicate în regimul trecut. De data aceasta, analiza se face şi pe cărţi apărute după 1990; dar chiar mai important, în discuţia de faţă, este că documentarea acoperă şi produse culturale ale libertăţii de opinie şi expresie, nu doar pe cele, cu care ne-am obişnuit, din timpul socialismului real. Sigur că tînărul istoric literar are atuul vîrstei sale, precum şi pe cel al longevităţii creative de care dă dovadă obiectul său de studiu. Indiferent însă de aceste elemente favorizante, Claudiu Turcuş a riscat şi a cîştigat. El se numără printre primii noştri cercetători ai unui interval istoric de după decembrie 1989, conexînd analiza de sistem etatizat şi monocromatic cu cea a unui cîmp cultural multifaţetat şi pluriconflictual, în anii ’90 şi 2000. ‘
Tot aici Bianca BURŢA-CERNAT recenzeaza romanul Tatianei NICULESCU BRAN ‘În Ţara lui Dumnezeu’: ‘Roman al alterității misterioase, În Țara lui Dumnezeu este și nu este ceea ce se cheamă un roman exotic. După cum nu este cartea unui autor „estet“, ci aceea a unei atitudini etice (cum ziceam, netransformată în teză). Exotismul implică în mare măsură contemplația gratuită, neangaja(n)tă. Or, nu acesta pare să fie centrul de interes al cărții. Autoarea creează o atmosferă din cîteva tușe precise, neinsistînd în direcția unui pitoresc ce se învecinează de multe ori cu decorativul. Scriitura e elaborată, „frumoasă“, fără a trăda excese calofile. Cartea Tatianei Niculescu Bran oferă, altfel zis, un foarte potrivit exemplu de echilibru între miza etică și miza pe literaritate. Un exemplu de proză consistentă, percutantă, nepîndită de primejdia divagațiilor mai mult ori mai puțin funcționale narativ. O proză despre umanitatea profundă, recognoscibilă în tradiționalista lume afară ca și în Occidentul dezinhibat, dincolo de distanțe culturale – mai degrabă dramatice decît „exotice“. ‘
Laszlo Alexandru nu ii iarta nici dupa moarte atitudinile bardului principal al epocii Ceausescu si scrie despre el pe blogul sau sub titlul ‘Icoana porcului’, cu ocazia inaugurarii unei statui al poetului in Gradina Icoanei din Bucuresti: ‘Adrian Păunescu a fost individul care, după cum ştie o ţară-ntreagă, a recunoscut el însuşi – la televizor, la oră de maximă audienţă – că a fost un porc. Şi-a croit drumul în viaţă şi în carieră exaltînd binefacerile dictaturii comuniste, mobilizînd masele de sclavi să înalţe imnuri de veneraţie şefului gîngav. S-a distins prin neruşinarea limbilor mătăsoase într-o misivă din 1986. Sîrguinţa de a-şi recăpăta dreptul la linguşeală era stupefiantă.’
Am descoperit in aceasta saptamana un blog cu frumoase traduceri in engleza ale poemelor unora dintre poetii mei preferati. Blogul se numeste ‘Joc secund’, iata versiunea engleza apartinand lui silviacuore la ‘Nedreptate’ a lui Nichita Stanescu: ‘INJUSTICE: Why have we to hear and have ears for hearing ?/Are we so sinful as we must/have/hopes, for beauty/and for tenderness, eyes/and for running, legs ?/So unheappy are we/as we must to love each other./So/unstable are we/as we must to extend/by our birth/our ugly sadness/and our cold love ?‘
Liviu Antonesei preia pe blogul sau un articol ‘apărut mai întîi pe excepţionalul site dedicat muzicii artasunetelor.ro’, si ‘dedicat memoriilor legendarului muzician timişorean Béla Kamocsa, membru al formulei iniţiale a trupei Phoenix şi interpret şi promotor vreme de vreo patru decenii al blues-ului în Timişoara, în ţară şi în Europa.‘: ‘Este incredibil cîtă istorie muzicală şi cîtă istorie pur şi simplu pot să încapă într-un spaţiu tipărit de numai 175 de pagini! Avem, mai întîi, Timişoara imediat post-belică, cartierele sale muncitoreşti, cu sărăcia lor, dar şi cu farmecul jocurilor şi al prietenilor din copilărie, dintre care aveau să se selecteze, de altfel, şi membrii primei formaţii din care a făcut parte Kamo, la mijlocul anilor `60, Sfinţii, laolaltă cu Nicu Covaci, Mony Bordeianu, Dorel Vintilă, Claudiu Rotaru (componenţa din 1966). Este perioada în care cîntă ba la Clubul CFR, ba la cluburi de fabrică, ba la – mai selecta! – Sală Lira. Urmează apariţia fabuloasă a Phoenix-ului, cu primele MP-uri, de care îmi amintesc perfect, cele cu Canarul, Vremuri, Nebunul cu ochii închişi, cu prima apariţie la TVR, încă îngăduitoare cu părul lung şi muzica „decadentă”, cum avea să fie poreclită cu prilejul „micii revoluţii culturale”, declanşată de Ceauşescu la întoarcerea din vizitele din China maoistă şi Coreea lui Kim Il Sung. Tot atunci, prin premiile primite la “Festivalul Artei Studenţeşti”, secţiunea Beat (1968) şi la festivalurile de la “Club A”, gloria Phoenix-ului devine una naţională, iar la Timişoara formaţia îşi face trecerea din cluburile muncitoreşti la Casa de Cultură a Studenţilor.’
Imi marturisesc slabiciunea pentru romane politiste bine scrise si dintre scriitorii romani ai genului Rodica Ojoc-Brasoveanu este cea ale carei carti imi satisfac mai intotdeauna interesul. Pe aceasta linie semnalez recenzia Monicai Tarta de la bookblog.ro la cel mai recent roman al autoarei ‘Enigmă la mansardă’: ‘Aţi citit Misterul camerei galbene? Este un roman poliţist genial, scris de Gaston Leroux. Genul de roman fără rezolvare, deoarece o infracţiune fusese comisă într-o cameră încuată pe dinăuntru. Enigmă la mansardă mi-a adus aminte de Misterul camerei galbene, în special prin rezolvarea crimei, în ultimele pagini. Vă las să-l descoperiţi singuri.’
Micawber de la ‘Ce am mai citit’ recenzeaza ‘Amintiri şi poveşti mai deocheate‘ o carte mai ‘usurica’ a istoricului Neagu Djuvara: ‘În Amintiri şi poveşti mai deocheate (ediţia a II-a, Humanitas, 2009) Neagu Djuvara pare să vrea să demonstreze că îşi poate oricând lărgi publicul-ţintă, adăugând la obişnuitul segment al amatorilor de istorie serioasă grupul cititorilor mai deprinşi cu foile lucioase ale revistelor de consum decât cu paginile austere ale cărţilor. Nu e în sine un păcat, mai ales că autorul dispune de suficient savoir faire şi de rezerve de charme greu de epuizat. Ca să nu mai zic că are şi ce povesti, că foloseşte o română de o expresivitate nemaiîntâlnită azi şi că memoria pe să-i fi rămas proaspătă şi atentă la detalii incredibile. E vorba, pe scurt, de cinci bucăţi, apărute iniţial în Plai cu boi, o publicaţie în care nişte inşi unşi cu mirul sacrosanctei calităţi de intelectual se străduiau să demonstreze (cam chinuit uneori) că au şi umor.‘
(Dan)
Linkin Park canta pentru prima oara in Romania pe 6 iunie la Romexpo Bucuresti. Mike Shinoda, Chester Bennington, Brad Delson, Phoenix, Joe Hahn, Rob Bourdon nu sunt doar o trupa de rock, ci un hibrid rock, hip-hop, electronic, rock alternativ. Linkin Park au vandut peste peste 45 de milioane de albume in intreaga lume si au castigat doua premii Grammy din 6 nominalizari, plus numeroase alte premii ale industriei muzicale.
Pe “Hypestreet” un interviu cu Nora Iuga: “Ce poate fi creatia unui om altceva decat o pofta nebuna de a concura cu Dumnezeu?”. Ioana Cistina tinteste cu intrebari precum: “Va mai amintiti cand ati inceput sa scrieti pentru prima data, si, mai ales, cand ati inceput sa scrieti cu dorinta de a deveni scriitoare?” si altele la fel de incitante, la care raspunsurile sunt pline de miez. Un interviu pe care TREBUIE sa il cititi, pentru ca veti afla lucruri interesante despre conditia si travaliul unui scriitor, despre peisajul literaturii romane de astazi si despre “femei si barbati”: “Beigbeder a scris la un moment dat ca al treilea razboi mondial se va purta intre femei si barbati, nu intre popoare.”
O “casa bucuresteana in stil neoromanesc” ne prezinta Silvia Colfescu pe blogul sau Istorioare bucurestene! Casa Oprea Soare. “În urma unor nesfârşite procese, casa a fost retrocedată moştenitoarei în 2006. Punerea în posesie a iscat un scandal monstru, spre marea bucurie a nenumăraţi gură-cască din cartier, care asistau la ostilităţi ca la teatru. „Investitorul norocos”, care cumpărase casa de la stat, pe un preţ care se poate bănui, şi-a manifestat dezaprobarea intrând în plin cu jeep-ul în poarta închisă (cu batanţi solizi din fier forjat) şi rănind cu această ocazie doi nevinovaţi jandarmi. După o adevărată luptă, arbitrată de un corp de jandarmi, între investitorul deposedat şi reprezentanţii legali ai moştenitoarei, îndelung nedreptăţita doamnă şi-a intrat în sfârşit în drepturi. Actualmente, casa adăposteşte Hanul berarilor interbelici.” Ca de obicei aflam, invatam … ne imbogatim mintea si sufletul datorita Silviei Colfescu!
Un articol de ceva vreme in urma unde Radu Oltean isi exprima optiunea sa de vot pentru Primaria bucuresteana, ilustrand-o bogat justificativ, detasandu-se afisul plin de umor: „The Good, the Bad, and the Ugly”
Despre „Povesti si amintiri mai deocheate” a lui Neagu Djuvara – aparuta in ed. II-a la Humanitas, scrie Micawber pe blogul sau “Ce am mai citit”: „Sunt evocări ale unor vremuri demult trecute, ale unor episoade peste care s-au scurs şi câte 70-80 de ani. Istoricul nonagenar n-a uitat, pare-se, nimic, iar trecerea timpului a adus beneficiul perspectivei şi al punerii în ramă a unor evenimente altfel mai greu de individualizat. Elementul comun al acestor amintiri este (dacă fac abstracţie de umor), licenţiozitatea. (…) Galeria de personaje din Amintiri… e pe bogată şi fistichie.” Pe mine chiar m-au impins cuvintele recenzentului spre a citi musai cartea aceasta!
Laurentiu Ungureanu semneaza in Adevarul un articol intitulat <<Norman Manea, scriitor: „M-am desprins cu dezamăgire de comunism“>>, un interviu pe care i l-a luat la Hotelul Capsa – „resedinta in timpul scurtei sale vizite in Romania” si in care „Scriitorul Norman Manea (76 de ani) descrie marile provocări ale unei vieţi marcate de un continuu exil. Un interviu bine si inteligent articulat care se incheie cu doua expuneri concludente: „Mie mi-au displăcut aceste generalizări: evreu, român, american. Este o reducţie, e o simplificare foarte dură pentru că, până la urmă, individul contează.” Si „N-am vrut să plec, apoi am vrut să mă întorc, dar mi-a displăcut profund ce se întâmpla în România. Am considerat atunci că, dacă mă întorc, este un nou exil.”
(Delia)
Diana ne scrie pe blogul ei, Tara mea inventata, cuvinte frumoase despre o carte fermecatoare, inca netradusa la noi. Este vorba despre Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children, de Ransom Riggs, care are o conceptie foarte interesanta: „Anul trecut cam pe vremea aceasta se lansa un foarte fain si interesant roman. Ce era atat de interesant la este faptul ca ideea sa a pornit de la colectia de fotografii a autorului. Acesta a vrut sa le publice intr-un album dar editorul i-a sugerat sa croiasca pe langa ele si o poveste. Si rezultatul este surprinzator, o poveste ce pare pentru copii dar poate fi incadrata si in categoria realismului magic.”
Dupa cum spuneam si in blogosfera cinefila acum ceva timp, a fost primavara „Jocurilor Foamei”, prima parte a unei francize care era mult-asteptata. Nu trebuie ignorate insa nici cele trei volume ale cartii Suzannei Collins, ale caror recenzii le mai regasim inca in blogosfera literara. Exemplu, cea de pe Capricornk13: „Deşi se poate argumenta foarte convingător că seria lui Suzanne Collins este comercială până la lacrimi, că ne întâlnim cu un fel de Dan Brown al SF-urilor sau un Coelho al distopiilor, cred că este destul dificil pentru cineva care citeşte prima parte a Jocurilor foamei să nu se lase antrenat în aventurile adolescentei Katniss Everdeen din arena luptei pentru supravieţuire. Stephen King spunea în cronica la primul volum că l-a enervat rău numele eroinei, dar cartea i-a plăcut foarte tare – sunt de acord cu el în ambele privinţe, după cum puteţi constata, “Katniss” sună ca porcu!”
Constantin Pistea continua seria interviurilor foarte interesante pe care le publica pe site si in revista „Observatorul militar”. De data aceasta, a venit randul criticului si istoricului literar Alex. Stefanescu, ale carui urmatoare cuvinte ne-au atras atentia: „Ca o confesiune patetică, vă spun: am iubit extraordinar de mult literatura. Atât de mult încât am hotărât să nu am copii. Ca să mă ocup numai de literatură. Dacă am literatura, nu-mi mai trebuie nimic. Pot să citesc şi-n metrou, şi-ntr-o cabană, dar şi într-o vilă luxoasă. Pentru mine, nu există nimic mai important decât literatura.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Delia, Jovi
1 comment
@) Dan
Thank You, Sir!