Suplimentul de Cultura a anuntat decernarea prestigiosului Premiu literar Nelly Sachs scriitorului roman Norman Manea: ‘In motivarea Juriului din Dortmund, alcatuit din critici literari de la Die Zeit, Suddeutsche Zeitung, Der Spiegel, Frankfurter Rundschau si Deutsche Akademie Fur Sprache und Dichtung, se mentioneeaza ca „Manea este un reprezentat de seama al modernitatii literare luminate. Romanul Intoarcerea huliganului, un autoportret impresionant prin curaj moral si virtuozitatea limbii, prezinta – din subteranele propriei biografii – nelinistitoare aspecte profunde ale istoriei romanesti.”‘
Gabriela Lupu relateaza in ‘Romania Libera’ despre cele doua concerte de povestit stranepotilor date de Orchestra Filarmonica Israeliana dirijata de Zubin Mehta in cadrul Festivalului Enescu: ‘„Se vede mâna de maestru a lui Mehta. Cred că aşa cum au sunat orchestra asta şi Staatskapelle din Berlin, dirijată zilele trecute de Daniel Barenboim, nu s-a mai auzit prin Bucureşti de la Celibidache încoace”, comenta un bătrân „connaisseur”.’
Un interviu cu Ioan Holender, directorul festivalului am gasit intr-un loc neasteptat – ‘Gazeta Sporturilor’: ‘Sportul este drogul meu. M-am obişnuit să fac mişcare, efort. Mişcare, efort. Efort mare, peste puterile mele. Efort şi la mersul la munte, care rămîne drumul cel mai eficace şi cel mai bun.’
Disparatia lui Johnny Raducanu prilejuieste ‘Dilemei vechi’ readucerea in atentia cititorilor internetici la rubrica ‘Dileme de altadata’ un interviu dat de muzician in 1999 Titei Chiper. Iata-l rememorand viata si creatia muzicala in anii dictaturii comuniste: ‘Muzica americană nu era greu de cîntat, fiindcă la comunişti dacă n-ai text poţi cînta ce vrei. Iar momentele bune pe care le-am trăit atunci le-am făcut noi, nu le făceau comuniştii. Noi le făceam din dorinţa de a nu pierde frumosul care se duce. Că putea să se ducă din orice: ţii minte ce păţeai dacă purtai nişte ochelari de soare mai acătării, sau dacă aveai unghiile de la picioare date cu ojă? Dacă fata cu care umblai arăta îngrijit, cu pedichiură civilizată şi dacă mai era şi o fiică de burghez sau de fost politician, trimis la-nchisoare, poţi să-mi spui şi mie unde nimerea? Motivele se inventau cu uşurinţă. Îţi spun eu unde nimerea: la puşcărie la Tîrgşor, am avut de-aface cu lume bine, am văzut multe fete din categoria asta duse acolo. Eu îţi spun de ce nu trebuiau crezuţi comuniştii, că vine unul şi altul şi-mi spun, „ei creau condiţii”, nu creau nimic, cînd le venea bine îţi săreau în gît. De mine nu s-au luat în anii ’50, în minirevoluţia din ’71 m-au înhăţat. Că să-mi rad barba: „dacă-i merge mai bine ţării fără barba mea, eu o dau jos, dar dacă văd că-i merge rău o las să crească iar”. Mitocanii de comunişti trebuiau trosniţi urgent, nu faci politeţe cu ei, deloc, îi tratezi cu înjurături, atunci bagă de seamă „ăsta le ştie” şi, imediat îşi vin în fire: „să trăiţi, vă respect”.’
Tot in ‘Dilema’ Claudiu Constantinescu se lasa entuziasmat de traducerea cartii lui Alexandre Jardin, ‘Romanul familiei Jardin’: ‘E lată bine! Atîta nebunie libertinară de mult n-am mai găsit într-o carte. Alexandre Jardin scrie aici o proză sclipitoare despre amoralitatea exuberantă a propriei familii. El, „romancierul sîrguincios al sentimentalităţii solare“, se hotărăşte să renunţe la edulcorările romanţioase şi să privească adevărul în faţă: adevărul propriei alcătuiri, dedus din adevărata viaţă a celor în mijlocul cărora a crescut. Prin urmare, întocmeşte un soi de monografie de familie, evocînd figurile importante (inimaginabile figuri!), scenele memorabile (curate lovituri de teatru comic sau absurd), păienjenişul relaţiilor amoroase, politice sau mondene (toate – aventuri radicale), laolaltă cu reflexul ambidextru al scriitorului de a-şi adora şi a-şi renega această „amprentă genetică“.’
Michael Finkenthal evoca in ‘Observatorul Cultural’ o alta personalitate disparuta in aceasta saptamana – scriitorul, editorul, omul de presa si de teatru B.Elvin: ‘Într-un anticariat din București, am găsit o mică colecție a Revistei Literare, unde B. Elvin a debutat în 1947. Am citit cu mare atenție articolul său de debut: îl citeam și-l vedeam pe domnul elegant și politicos cu care conversasem cu o seară înainte. Extrapolez desigur, dar sînt convins că omul a fost întotdeauna un domn. Dacă cineva ar putea avea îndoieli în legătură cu inferența făcută mai sus, desigur va accepta concluzia mea atunci cînd e adusă în discuție creația domniei sale, revista Lettre Internationale în versiunea ei românească. A fost meritul Fundației Culturale și apoi al ICR-ului de a menține în viață acest produs cultural de înaltă ținută. Fondane scrisese într-un Paris dominat de avangardă și de suprarealism o apologie a clasicismului; ceea ce exprimă esența unei epoci, ceea ce caracterizează un moment istoric semnificativ este ceea ce numim clasic. Prin urmare, conceptul rămîne mereu de actualitate, în ciuda modernității și a avatarurilor sale. Clasic este ceva care are o structură, care rămîne, care stabilește puncte de reper. Revista domnului Elvin a fost clasică în acest sens, așa cum redactorul ei a fost un clasic în același înțeles al cuvîntului.’
(Dan)
Daca veti fi in Paris urmatoarele zile :), nu scapati evenimentul ”I Declare At My Own Risk/Je declare sur l’honneur/Declar pe propia raspundere” cu Alina Serban si Catalin Rulea (27 si 30 sept. 20h) – Teatrul Romanesc in Festival la Paris – detalii pe site-ul ICR.
De pe Cotidianul Independent de Umor Voluntar Times New Roman aflam “incredibiluuuuuuuuuuuul fapt ca “un roman excentric a strans gunoiul dupa ce a terminat gratarul”. Incredibil :D, dar adevarat!
Pe al sau “blog implicat”, gasim un articol interesant al lui Vitalie Spranceana de pe Prut, despre o realitate sociala comuna si pe malurile noastre ale Prutului. Merita sa cititi acest articol.
La Multi ani Stephen King ne spune Andreea in articolul sau postat pe blogul Editurii Nemira. La multi ani S.K. si din partea mea, o fidela si pasionata cititoare!
(Delia)
Pe Raluk.ro, Mihaela Muşat recenzează o nouă carte, care din titlu apare ca fiind o carte foarte tristă, Jurnalul albastru, de James Levine, apărută la Editura Trei: „Jurnalul albastru nu este prima carte care face referire la copiii din India vanduti de mici si fortati sa se prostitueze. Dar este singura care imi bantuie mintea de cateva saptamani de cand am terminat-o, iar la final mi-am promis pentru a “n”-a oara sa evit pe cat posibil acest gen.”
Andrei Dosa scrie despre Radacina de bucsau, de O. Nimigean pe Fabrica de literatura, despre care a scris si Dan pe blogul nostru. Andrei a citit cartea mai mult in tandem, este unul dintre motivele pentru care recenzia lui este interesanta in nonconformismul ei: „și aveam avans 200 de pagini. când eu dormeam ea citea. când eu stăteam pe net citea. eu făceam duș – ea citea. la plajă în sf. gheorghe m-a ajuns din urmă. în drum spre bucurești i-am citit cu voce tare. aproape non-stop. cei de pe locurile de lângă trăgeau cu urechea. cred că au prins și ei frânturi din rădăcina de bucsau. e o tehnică de promovare și asta. au auzit și ei primele idei care au condus apoi la discursul lui liviu despre centru, au auzit ce a zis rimbaud care a exclamat, fără să țină cont de ”negocierea cu un receptor”: ”pe ale voastre mutre noi ne vom cam căca!”; au auzit picăturile de ploaie și tunetele din riders on the storm care răsunau în mașina părintelui șincai. amândoi am avut o mică dilemă la pagina 278, unde are loc o ceartă între liviu și mama lui, care este repovestită la pagina 294 mai pe larg. (i. citise pe un blog fragmentul de la pag. 294). și mie și lui i. ne-a plăcut tehnica. ne-a întristat mama bolnavă care vorbește singură în întuneric (pentru că ”toți oamenii singuri vorbesc singuri cu voce tare!”). și ne uităm unul la altul și zâmbim la scena cu mandarinele stricate. între timp a apus soarele și am ajuns în gara de nord.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Delia, Jovi
