Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, de Lucian Boia

”Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări”, de Lucian Boia

Editura Humanitas, București, 2014

Anul acesta se împlineşte un secol de la izbucnirea Primului Război Mondial (28 iulie 1914), eveniment care a marcat întreaga derulare a evenimentelor ulterioare, căci things will never be the same pentru a parafraza un cântec la mare modă în anii 1990. Ultimul volum scris de Lucian Boia[1] se încadreaza în aceasta bine-venită necesitate de aducere aminte, chiar dacă nu oferă elemente noi de interpretare istorică, reluând (prea) multe teze şi ipoteze deja enunţate în „Tragedia Germaniei 1914-1945”[2] sau „Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Razboi Mondial”[3], de aceea se ridică întrebarea cât de morală şi inspirată este redactarea unei noi cârţi în care autorul preia hălci întregi din cărţi anterioare. Evident, este mult mai inspirat să preiei şi nuanţezi idei valabile, dar dilema noastră rămâne.

Recunosc, ne-a fost imposibil să citim cartea lui Lucian Boia despre inevitabilul izbucnirii Primului Război Mondial (1914-1918), fără să avem în subsidiar situaţia tensionată-delicată actuală. Şi atunci, în vara anului 1914 când arhiducele moştenitor al coroanei austro-ungare Franz Ferdinand şi soţia sa au fost asasinaţi la Sarajevo de naţionalişti sârbi, ca şi acum, este o pendulare ciudată, pe muchie de cuţit între război şi rezolvări diplomatice. Lumea politică din pragul fatal al lui iulie 1914 mai trecuse prin momente tensionate pe care le gestionase responsabil (crizele marocane, razboialele balcanice) şi rezonabil. Evident, singura mare deosebire, în afara măririi de n ori a puterii de foc şi îmbunătăţirii remarcabile a tehnici de luptă (căci în 1914, toate armatele lumii, indiferent cât de puternice erau, se bazau pe infanteria înarmată cu puşti cu baionete, poate nişte mitraliere, protejată din spate de cât mai multă artilerie) este capacitatea miilor de arme atomice de a distruge de nenumărate ori planeta, fapt de care a fost conştientă şi conducerea bolşevică a URSS[4]. Rămâne de văzut dacă actuala conducere a Rusiei, e drept, mult mai iraţională, are aceeaşi facultate de înţelegere.

Cele două planuri de analiză sunt (1) cel european care se axează asupra cum şi de ce a izbucnit Primul Război Mondial, dar şi (2) implicaţiile şi consecinţele intrării noastre în război, ce ne-au adus mari şi nesperate câştiguri teritoriale. „Tentaţia extinderii teritoriale, pe motive diverse, era prezentă cam la toţi actorii europeni. Micile puteri nu erau mai puţin naţionaliste, nici mai puţin războince decât cele mari, mai ales în măsura în care urmăreau un proiect de întregire naţională, care trecea însă uşor şi dincolo de frontierele naţionale rezonabile.” “Cine caută află, desigur, înainte de 1914, tot felul de intenţii expansioniste, şi nu doar la germane, ci la toţi protagoniştii.”[5] Din această perspectivă, această moda europeană ne-a afectat şi pe noi în spaţiul strâmt în care evoluam-a se vedea anexarea Cadrilaterului in 1913 un teritoriu faţă de care nu aveam cam niciun drept (drepturi istorice, demografice, culturale etc.). Insă când s-a putut, şi România a acţionat în această logică, politica ce domina acele timpuri si care nu pare atât de rezolută pe cât am putea crede (a se vedea anexarea Peninsulei Crimeea de către Rusia).

Să nu uităm că „la originea războiului se află mai curând o combinaţie de evenimente neprevăzute şi de decizii nefericite.” Decidenţii din vara fatidică a lui 1914 se aşteptau la un război scurt, se ştie aceasta, dar tocmai stadiul statelor nationale, armătura lor atât de solidă a dus la prelungirea lui şi secătuirea tuturor combatanţilor, poate cu excepţia Statelor Unite, care oricum au intrat în război abia în 1917. Elita politică de atunci uita sau minimaliza faptul că un război odată declasat este cam ca o cutie a Pandorei, extrem de imprevizibil, indiferent câte calcule strategice se fac înainte, indiferent de raportul de forţe de pe câmpul de luptă, care în 1914 era foarte echilibrat, şi aici şi germanii au o mare parte din vină pentru că nu au calculat deloc precis capacitatea de rezistenţă a Franţei. Strigătele de jelanie ale împăratului german Wilhelm al II-lea („nu am vrut aşa ceva”) nu pot fi credibile, ci doar patetice, având în vedere că, până la urmă, el era conducătorul (nu absolut, dar…) suprem al Imperiului German. „Viziunea aceasta deformatoare a unui război inevitabil, necesar şi scurt s-ar putea să fi jucat un rol mai decisiv decât oricare altă cauză în declanşarea conflictului. Părea o fatalitate, aşa că oamenii s-au resemnat: cu prea multă uşurinţă. Cu siguranţă însă că nici cei mai înverşunaţi naţionalişti sau imperialişti n-ar fi recurs la război dacă ar fi ştiut ce avea să urmeze. Cu toţi au minimalizat efectele”[6]

Lucian Boia reia în capitolul „România: atât de mult noroc”, parafrazând ceea ce spunea, cu obida (ciudă) P.P. Carp, care pariase greşit la începutul Primului Război Mondial pe Puterile Centrale, citat celebru (România are atâta noroc că nici nu are nevoie de oameni politici competenţi care să se ocupe de soarta ţării), rostit probabil după decembrie 1918, când România Mare devenise o realitate neaşteptată de nimeni, pertinete consideraţii despre importanţa Primului Razboi Mondial în istoria românilor. Într-adevăr, românii transilvăneni „aveau sentimentul că sunt mai civilizaţi şi, în toate, mai bine întocmiţi decât românii din regat (chiar dacă, între graniţele Austro-Ungariei se situau într-o poziţie socială şi culturală mai modestă decât germanii sau maghiarii). Era o societate mai coerentă, fără enormele discrepanţe de avere şi cultură din Regat (ţărani, în cea mai mare parte, relativ puţini orăşeni şi cu o intelectualitate încă foarte apropiată de lumea satului). În România, se occidentalizase doar elita (nu întru totul şi în comportamente); în Transilvania, spiritul culturii occidentale pătrunsese încă mai adânc şi mai temeinic). Contribuiseră la aceasta modelul german, pe de o parte (integrarea în monarhia habsburgică, prezenţa germanilor transilvăneni) ca şi unirea cu Roma.”[7]

De altfel, anumite diferenţe persistă până în momentul de faţă chiar dacă atât în perioada interbelică şi, apoi, în timpul regimului comunist şi, mai ales naţional-comunist, s-a facut foarte mult pentru a se şterge aceste particularităţi şi a conferi României şi de facto obsesiva realitate a statului naţional-unitar. Ca şi cum ea ar putea apăra România de la vicisititudinile istoriei. Nu a facut-o nici în 1940, nu o va face nici în viitor. Lucian Boia are dreptate şi într-un alt punct al argumentaţiei sale raţionale (adica ne-pasionale, neinflamante): „Adunarea de la Alba Iulia nu avea cum să suplinească un refereundum. Nu doar românii erau în drept să decidă asupra viitorului Transilvaniei, ci toţi locuitorii acesteia. Aproape jumătate din populaţie n-a fost, aşadar, întrebată dacă doreşte sau nu să intre între frontierele României. Altminteri, e de presupus că şi un referendum ar fi dat aceleaşi rezultat: unirea cu România, însa cu un scor mai puţin unanim.”[8] Mai rămane de analizat cum şi când s-ar fi putut organiza un referendum într-o regiune care deja era prada tulburărilor naţionaliste şi intenţiei clare a autoritatilor de la Budapesta de a integra/prelua Transilvania in Ungaria, indiferent dacă vorbim de guvernul lui Mihalz Karolyi sau bolşevicii lui Bella Kun, pe care armata româna i-a alungat de la putere şi din Ungaria[9]. Cert este că România de după Primul Război Mondial şi tratatele de pace a rezistat mai bine (excepţie făcând Basarabia, Bucovina de nord şi Cadrilaterul), măcar în frontierele sale vestice decât alte ţări şlefuite după 1918 precum Iugoslavia, Cehoslovacia sau chiar Polonia, mutată mai spre vest de Stalin. În plus, cele două ţări dominante în Imperiul Austro-Ungar, dar învinse în 1918, şi-au păstrat graniţele stabilite în 1919.

Ceea ce este laudabil la demersurile ample şi constante ale lui Lucian Boia de două decenii încoace este faptul că tezele expuse la început şi care au stârnit un imens scadal prin 1996-97-98 au devenit, treptat, dacă nu asumate de toată lumea, fapt absolut imposibil într-o piaţă liberă a ideilo, măcar acceptate ca subiecte de dezbatere normala, pro sau contra. Ele nu mai provoacă acea isterie de care ne aducem bine aminte, probabil o altă dovadă a lungului drum parcurs măcar la nivelul raportării faţă de trecut. În plus, cărţile lui Lucian Boia aduc gândirii noastre istorice o pluralitate de unghiuri de analiză pentru că Lucian Boia încearcă şi reuşeşte de multe ori, în toate cărţile sale, să se pună şi în locul celuilalt (germanilor, maghiarilor, bulgarilor etc.), iar această misiune, atât de ingrată de avocat al diavolului, imposibil de acceptat de catre ultranaţionalişti, întregeşte panorama. Nu se oferă un singur tablou istoric, o singură viziune, a noastră, cei buni, cei mereu îndreptăţiţi, în comparaţie cu a celorlalţi care este nefondata, neadevarata, tendenţioasă, daca nu de-a dreptul criminală. Şi este bine să luăm la cunoştinţă şi punctul de vedere al celuilalt. Distrugerea credinţei în unicitatea poporului român este un lucru bun, ne readuce cu picioarele pe pamant. Intr-un interviu acordat Revistei 22 relativ recent, Lucian Boia declara:

”Suntem invers față de polonezi, care au complexe de superioritate și care își amintesc că au fost cândva o mare putere, iar românii continuă să își amintească faptul că au fost niște țărișoare. Aștept și eu ziua în care românul o să își dea seama că nu este nici mai deștept decât alții, nici mai prost, nici mai bun, nici mai rău și că suntem normali. Deocamdată, complexele de inferioritate alimentează manifestările de superioritate. Întotdeauna s-au căutat soluții compensatorii. La început au fost romanii, prezentându-ne drept urmașii romanilor care au stăpânit cândva lumea. Astăzi nu mai sunt la modă romanii, ci dacii.”

Fără a face parte din cărţile de referinţă ale lui Lucian Boia, volumul dedicat Primului Război Mondial contribuie la redefinirea imaginii pe care o avem faţă de acele evenimente sângeroase atat de importante pentru istoria umanităţii şi pentru că din acele momente cu adevărat istorice şi-a tras seva şi rădăcinile cel de al Doilea, mult mai devastator chiar decât Primul. Şi ar putea reprezenta o lectură utilă chiar şi pentru politicienii români (ştim, ei nu prea mai au timp să citească, însă atunci când trăiesc dramaticele momente ale opoziţiei şi-ar putea face), care deseori dovedesc mari lacune în acest domeniu, folosind noţiuni auzite pe la puţinele ore de istorie frecventate dintr-o dragoste prea mare pentru baschet, fără să ştie exact despre ce este vorba.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Elefant.ro/Libris.ro.

[1] ”Primul Razboi Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretar”i, Editura Humanitas, Bucuresti, 2014.

[2] Editura Humanitas, 2010.

[3] Editura Humanitas, 2009.

[4] Intre 1949, data la care URSS a reusit sa produca prima bomaba atomica, si 1991.

[5] Pag. 43.

[6] Pag. 27.

[7] Pag. 79-80.

[8] Pag. 97.

[9] Ocupand la 4 iulie 1919 Budapesta (una din loviturile dure aplicate de „fortele imperialiste” unei miscari comuniste care parea in acele momente a avea viitor si o amploare internationala mult mai extinsa, nerezumandu-se doar la spatiul fostului Imperiu Tarist).