„După ani și ani. Povești din spatele scenei”, de Adrian Ordean
Editura Cartea Daath, București, 2021
”Cel mai important lucru din tot mecanismul care angrenează viața unui artist este spectatorul. El decide. Trupe precum Stereo, Riff, Grup 74, Sens Unic, Roșu și Negru, Compact, Schimbul 3, Sfinx, Pact, în care am cântat, au existat datorită celor pe care i-am convins să vină la spectacolele noastre, să plătească bilet, iar din acest motiv, spectatorii sunt, în ceea ce mă privește, pe primul loc în topul celor mai mari împliniri profesionale. La 60 de ani încă nu m-am hotărât să trag linia. E prea mult de vorbit despre ce am făcut, ce am făcut bine, ce nu am făcut bine, bucurii, dezamăgiri etc. Aș putea scrie ceva rânduri. E o idee. Așa că, ajutat de respectul pe care mi-l poartă unii și de veninul celor care nu mă suportă, încă mai merg înainte.” (pag. 13)
De la aceste gânduri pleacă Adrian Ordean în volumul său autobiografic, apărut recent la Editura Cartea Daath, iar cele mai bine de 400 de pagini se învârt în jurul acestor coordonate, reprezentând o analiză amănunțită a deceniilor în care el a făcut parte (și mai face încă) din peisajul rock-ului (și nu numai) autohton. Cum am fost întotdeauna fan al rock-ului, inclusiv al celui românesc, am fost atras de acest volum, care vine după volume precum Istoria rock-ului românesc (Editura Hyperliteratura) și memoriile lui Nicolae Covaci (Editura Integral), care oferă împreună o privire aparte asupra felului în care a apărut și a evoluat acest gen muzical în România.
După cum spune și Adrian Ordean în citatul de mai sus (și are dreptate!), el este o personalitate recunoscută în lumea muzicală de la noi, un personaj care a pus umărul la formarea și la existența unora dintre cele mai apreciate formații din toate timpurile (vorbesc aici de Roșu și Negru și de Compact), a fost compozitor și interpret, a creat versuri și melodii, dar și formații precum ASIA și Amadeus. Iar volumul de față reconstituie o mare parte din această istorie, cronologic, reușind să ne ofere o privire cu adevărat inedită asupra muzicii românești din ultimii 50 de ani, plină de amănunte pe care nu le poți găsi niciunde altundeva.
Adrian Ordean s-a născut la Sibiu, pe 10 martie 1955, și a fost din primii ani de viață pasionat de muzică. Părinții l-au înscris la vârsta de 6 ani la Liceul de Muzică și de aici, odată cu primii ani de vioară, a început legătura cu muzica, care nu a încetat niciodată și, cel mai probabil, nu l-a dezamăgit niciodată. A făcut și vioară, și pian, dar chitara a fost marea lui pasiune, pasiune de-o viață, care a apărut în prim plan undeva pe la vârsta de 15 ani.
Mai departe, este o poveste de dragoste cu muzica, cu rock-ul. A făcut parte din formații de jazz, de rock, a participat la numeroase concursuri ale vremii, a prins contracte care l-au dus de la Sibiu la Brașov și București, a cântat la numeroase restaurante și cluburi de la mare (mai ales la Club Mediterranee din Mamaia) și de la munte (un capitol povestește despre Poiana Brașov), inclusiv la nunți. Așa cum scria și Nicu Covaci, în ciuda vremurilor, cei care cântau erau cumva protejați de autorități, pentru că mulți dintre conducători apreciau muzica bună, cântată la propriile petreceri, astfel încât muzicanții din perioada comunistă, cei buni, desigur, au trăit bine, au avut mulți bani și au avut parte de favoruri (alimentare, în primul rând) și de femei. Inclusiv în armată, după cum povestește cu savoare Adrian Ordean.
Momentul adevăratei afirmări a fost odată cu cooptarea sa în cunoscuta formație (inclusiv în acele timpuri) Roșu și Negru, în care a fost în cea mai bună perioadă a trupei, anii 1980. Puțină lume știe că Adrian Ordean este cel care a creat „Pseudofabula”, una dintre cele mai cunoscute piese din toate timpurile ale formației, iar povestea creării acesteia, ambiția compozitorului, modificările necesare făcute la versuri pentru a nu fi respinsă de cenzură este una dintre cele mai interesante din acest volum de memorii. Apoi a venit istoria Compact, formație apreciată și astăzi, cu câteva melodii nemuritoare, cu multe schimbări de componență, cu reușitele de după 1990, cu certurile și contradicțiile privind numele formației (îmi amintesc încă de discuția Compact B versus Compact C din anii 1990):
”1988-1996, 3.287 de zile, 469 de săptămâni, aproape 9 ani de Compact, perioadă în care s-a făcut muzică bună, s-au făcut texte bune, s-au făcut hit-uri după hit-uri, între 200 și 250 de concerte pe an, apariții TV, 3 CD-uri, video, prieteni cu miile fără Facebook, studio de înregistrări, prima și cea mai mare instalație de sunet din țară, peste 10 tehnicieni ai formației, artificii la fiecare spectacol aproape, un TIR cu scule, lumini cumpărate de la ruși, repetiții, iar repetiții, repetiții împreună cu tehnicienii, turneele „Marlboro Music”, zilele și nopțile de sub cireșul din curte de la Migas, iubirile și despărțirile, nopțile pierdute, zilele însorite, bucuriile și tristețile, berea străină și de multe ori buzunarele goale.” (pag. 185)
După plecarea de la Compact, lumea nu mai e la fel, iar Adrian Ordean se concentrează pe studioul său de înregistrări din București, despre care vorbește pe larg, aducând și multe informații din culisele unde apăreau maneliști sau lăutari, formații de muzică dance sau rock, o amestecătură care îi produce uneori hohote de râs, alteori îl alarmează cu privire la viitorul muzicii românești. Nu renunță la compus și la cântat, desigur, fiind în prim-plan la formații precum Schimbul 3 sau Pact, concepând ideile și muzica pentru trupe care au făcut istorie în anii 2000, ca ASIA și Amadeus, participând la festivaluri.
Nu o să insist asupra acestor aspecte, pentru că, mai ales pentru fanii rock-ului, cartea este plină de informații meritorii și merită citită cu atenție. Dar să spun câteva despre lucrurile rele și lucrurile bune din aceasta: din punctul meu de vedere, Adrian Ordean oferă o carte interesantă, dar ar fi avut tare nevoie de un ghost writer, așa cum se practică pe la case mai mari, prin Occident. Pe de o parte, nu reușește să-și sistematizeze prea bine cartea, existând multe repetiții, cronologia este deseori nerespectată, pentru că ideile au venit ca în mintea muzicianului, nu a istoricului sau a scriitorului și le-a așternut chiar așa pe hârtie. Pe de altă parte, ultimii ani par că stau mai puțin sub semnul muzicii, ci al amărăciunii, ranchiunelor și protestelor. Nu zic că nu are dreptate, dar parcă mi-aș fi dorit mai multă concretețe și mai puține nemulțumiri la adresa noii muzici și a „bucilor” din videoclipuri și concerte. Este prea personal când trebuia să fie mai distant:
„Nu mi-am propus să fac pe nimeni de rahat în cartea asta, da’ sunt câteva lucruri care pe mine m-au lăsat mască și vreau să le știți și voi.” (pag. 265)
Asta nu scade prea mult meritele cărții. „După ani și ani” oferă o privire interesantă din culise asupra anilor 1970-1980, când scenele de rock erau în creștere, sub influența Beatles, Woodstock și a vinylurilor venite din Occident. Este cea mai bună parte a volumului, cea în care sibianul Adrian Ordean studiază vioara, intră într-o trupă de jazz, ajunge la Roșu și Negru, concertează prin Poiana Brașov și prin țară, își ascunde pletele și ajunge, în cele din urmă, la Compact. O perioadă de rebeliune, în care autorul s-a format ca om și ca muzician. „După ani și ani” este, așadar, un volum cu mare valoare documentară pentru istoria rock-ului românesc.
Puteți cumpăra cartea: Editura Cartea Daath.
(Sursă fotografii: Edituracarteadaath.ro, Petru Luca)
