Povestea cafelei turcești

”Povestea cafelei turcești”, de M. Sabri Koz și Kemalettin Kuzucu
Editura Corint, București, 2019
Traducerea din limba engleză de Adina Ihora
Prefață la ediția în limba română de M. Sabri Koz

Motto: ”Inima nu tânjește nici după cafea, nici după cafenea, ci după compania altora. Cafeaua este doar un pretext.” (proverb turc)

Nu sunt un fan al cafelei turcești, dar nu am încercat-o niciodată în Turcia, ci în Grecia sau în România. Nu știu dacă la Istanbul are un alt gust, dar cu siguranță acest album despre povestea ei a schimbat percepțiile pe care acest concept îl are asupra mea și, probabil, al oricărui viitor cititor.

În primul rând, ”Povestea cafelei turcești” este o poveste grafică. Albumul este impecabil din punct de vedere al construcției grafice, fiind ilustrat cu o mulțime de imagini pline de culoare, așa cum putem observa încă de la coperta acestuia. În plus, în cele peste 250 de pagini, există un număr mare de ilustrații istorice, care înfățișează o seamă de cărți clasice, paginile în care acestea făceau mențiune la minunea cafelei, dar și imagini din diferitele regiuni ale Imperiului Otoman, din locurile unde se servea cafea și se întrețineau discuții în jurul ceștilor pline. Era o vreme în care cafenelele turcești nu erau deschise pentru turiști, așa cum se întâmplă acum în zonele mai vizitate, ci pentru desfătarea și culturalizarea localnicilor.

În al doilea rând, este un album de istorie, unde povestea cafelei este privită cu atenție, punându-se accentul pe felul în care aceasta a schimbat fundamental lumea turcească, dar și, prin extensie, lumea occidentală. În conformitate cu documentele istorice existente, primele boabe de cafea au fost aduse de către otomani din Yemen, la mijlocul secolului al XVI-lea, iar cafeaua turcească tradițională, preparată la ibric, s-a răspândit treptat în toată Europa (se spune chiar că ”aceasta este, poate, contribuția cea mai importantă a culturii turcești în cultura europeană”). Istoria descoperirii capătă, de multe ori, iz de legendă:

”Inițial, acum vreo mie de ani, cafeaua era măcinată și adăugată în pâine fiindcă se credea că era hrănitoare și că inhiba apetitul. Mai târziu s-a constatat că era un stimulent și a început să fie consumată ca băutură. Istorioara descoperirii cafelei de o turmă de capre, publicată la Roma în 1671 de filologul J. Banesius, a fost reprodusă, cu mici modificări, de numeroși scriitori europeni, turci și arabi. Conform acesteia, un păstor de capre pe nume Kaudi a observat uneori că caprele sale erau agitate noaptea și nu puteau să doarmă, așa că a devenit curios să afle care era motivul. Nereușind să-l descopere, a cerut sfatul unuia dintre înțelepții locului care i-a sugerat că de vină ar putea fi plantele pe care le mâncau caprele. S-a constatat astfel că responsabil era arborele de cafea. Unii scriitori europeni au adaptat istorioara la tradițiile creștine, au descris înțeleptul ca fiind o față religioasă și au susținut că preoții și călugării beau cafea pentru a sta treji în timpul nopții ca să se roage și chiar că clericilor creștini li s-ar fi datorat răspândirea cafelei în alte orașe arabe.” (pag. 24-25)

Povestea cafelei este și povestea cafenelelor turcești, pentru că, odată adusă din Yemen, cafeaua a devenit repede un adevărat obiect de cult sau, mai bine zis, o tradiție în Imperiul Otoman. În jurul acestui lichid fierbinte, sacru, s-au deschis mii de cafenele (prima dintre ele, se pare, în anul 1554/1555), care au devenit locul predilect de întâlnire al bărbaților, în care aceștia discutau politică sau cuceriri militare, citeau cărți și ziare împreună; acest lucru nu s-a schimbat de-a lungul veacurilor, deși au existat perioade importante în care chiar sultanii au interzis cafenelele, de teamă că acestea deveniseră (ceea ce nu era neapărat neadevărat!) locuri de întâlnire a conspiratorilor, dar și din motive religioase. Totul a fost temporar, iar celelalte stimulente preferate de turci – tutunul, ceaiul, cacaua – au fost surclasate. În plus, oferirea unei cești de cafea unui musafir devenise o obligație pentru toată lumea, de la cei mai bogați la cei mai săraci otomani.

Foarte interesantă și, în același timp, nostimă este și povestea funcționării în paralel a cafenelelor și frizeriilor. Multe dintre cafenele erau și frizerii, așa că ori de câte ori primele erau interzise, ele se transformau pe loc în frizerii. Dar există, desigur, și o ”industrie” subterană, pentru că străzile deveneau pline de frizerii:

”Aproape 3000 de cafenele din Istanbul s-au transformat, ca prin minune, în frizerii. Otomanii erau brusc interesați să se bărbierească, iar partea din spate a încăperii, mascată doar de o draperie, servea drept refugiu pentru fumători și băutorii de cafea.” (pag. 118)

Nu este vorba doar despre istoria propriu-zisă a cafelei în acest volum: suntem invitați, de asemenea, într-o incursiune în literatura populară turcă, în teatrul turc tradițional; suntem învățați, în detaliu, cum se prepară și cum se servește cafeaua turcească tradițională, inclusiv în ceea ce privește ustensilele necesare; ba chiar, ni se oferă o mostră despre citirea viitorului în zațul de cafea. Așadar, ”Povestea cafelei turcești” este o excelentă incursiune în această istorie de sute de ani, un album pigmentat cu imagini inedite, excepționale.

Puteți cumpăra cartea: Editura Corint/Libris.ro/Elefant.ro.

(Sursă fotografii: EdituraCorint.ro, Amazon.com)