„Impostorul”, de Zadie Smith
Editura Litera, București, 2023
Traducere de Adriana Bădescu
‘Impostorul’ (titlul original este ‘The Fraud’) este al șaselea roman al scriitoarei britanice (născută în 1975) Zadie Smith și primul în care autoarea părăsește contemporaneitatea pentru a aborda genul romanului istoric. A apărut în 2023 și Editura Litera l-a tradus și l-a publicat prompt, în același an. Traducerea îi aparține Adrianei Bădescu și doresc să apreciez de la bun început calitatea excelentă atât a traducerii cât și a notelor de subsol care îi aparțin traducătoarei – utile, informative, excelent dozate și oportun plasate. Romanul reprezintă o etapă semnificativă în evoluția acestei populare și apreciate scriitoare și, cu toate că acțiunea se petrece în perioada victoriană, trimiterile și paralelele cu lumea de astăzi sunt permanent prezente. Cititorul român are ocazia să cunoască sau să aprofundeze cunoașterea uneia dintre cele mai reprezentative romanciere britanice a secolului 21.
Precum toate romanele lui Zadie Smith, ‘Impostorul’ oferă o lectură extrem de interesantă și de alertă. În pofida dimensiunilor (traducerea românească are aproape 600 de pagini), interesul nu scade în niciun moment. Cartea este scrisa în stil foileton, așa cum erau publicate multe dintre romanele secolului 19 în ziarele vremii. Capitolele sunt scurte, de la un paragraf până la cel mult câteva pagini, și sunt organizate în opt ‘volume’. Planurile temporale alternează, cele două principale fire ale acțiunii fiind plasate în anii ’30 și ’70 ai secolului 19. Anglia este fundalul principal al povestii, cu excepția unuia dintre volume care își poartă cititorii în plantațiile coloniale din Jamaica.
Mediul social în care se petrece acțiunea este burghezia intelectuală, literară și literată din Anglia secolului al 19. Eroina principală a cărții se numește Eliza Touchet. Este verișoară prin alianță cu un scriitor prolific (personaj real) pe nume William Ainsworth, jurist, dramaturg și autor între 1826 și 1881 a 41 de romane publicate în volum și în foileton în presa vremii. Soțul și unicul copil al Elizei au murit la câțiva ani după căsătorie, tânăra femeie devenind guvernanta copiilor, consiliera, prietena și uneori amanta lui. Zadie Smith modifică puțin biografia Elizei, și ea personaj istoric real, dăruindu-i o viață ceva mai lunga decât i-a fost dată în realitate, ceea ce îi permite să-l însoțească pe scriitor de-a lungul întregii sale vieți și cariere. Statutul de femeie și mai ales de văduvă fără avere o pune de la început în poziție de inferioritate, și din punct de vedere social și în relațiile personale. În timp ce Ainsworth călătorește luni îndelungate și uneori ani în Europa, Eliza împreună cu Frances (Fanny), prima soție a romancierului, rămân în Anglia și pot doar visa la libertate:
‘Cât despre William, el era într-o dispoziție mai jovială chiar decât de obicei. Deborda de poveşti despre călătoriile lui, despre Italia, despre castele gotice, relicvarii cu o falangă de-a lui Ioan Botezătorul multe alte sminteli pe care el le lua drept apendice ale credinței ei, crezând că o interesau. Ceva mai puternic decât invidia – ranchiuna – creştea în Eliza în vreme ce el îşi relata aventurile. Multele frontiere traversate și retraversate, neînsoțit, nestânjenit, după bunul-plac, oricând dorise el. Pe ea n-o preocupa sângele Sfântului Gennaro. Ceea ce o interesa era libertatea lui de mişcare. Libertatea lui.’ (pag. 55-56)
Cu discreție, Zadie Smith sugerează că singura dragoste adevărată a Elizei ar fi fost pentru prima soție a lui Ainsworth. Este poate o explicație pentru faptul că nu s-a măritat niciodată și că a trăit timp de decenii într-o legătură pe care astăzi am caracteriza-o drept toxică sau de dependență cu vărul său prin alianță. Decenii mai târziu, femeia ajunsa la vârsta bătrâneții avea să-și amintească:
‘În fanteziile ei, o Eliza mai cutezătoare îşi imaginase chiar că o va lua pe soția fugară și o va duce în Italia, unde soarele vindeca orice boală, că-și vor găsi acolo o căscioară cuibărită într-un crâng de măslini şi că vor trimite peste câteva luni o scrisoare la Kensal Lodge, în care să-şi mărturisească intenția de a rămâne acolo. Am hotărât să trăim ca Doamnele din Llangollen, doar că în rochii albe din bumbac, nu în veşminte din camgarn negru…
În loc de asta, Frances murise. Eberșii o îngropaseră într-o criptă a familiei din Oxfordshire fără să-l invite pe William, darămite pe ciudata lui verişoară. Doamna Touchet renunţase la Chesterfield și se mutase definitiv la Kensal Rise. „Frances a mea e moartă.” Indiferent de câte ori îşi repeta acest lucru, tot o realitate imposibilă rămânea. Şi totuşi, să n-o creadă ar fi însemnat să-şi piardă mințile. Săptămâni de durere înlăcrimată. Acum, după mai bine de treizeci de ani, constată că abia dacă-şi mai amintea momentele acelea, sigurele care-i rămăseseră în memorie fiind cele ulterioare. Neantul. Felul în care se căscase înlăuntrul ei. Aşezată zi de zi în aceeași strană din Willesden, cu ochii aţintiți în același alcov pustiu, cu mintea la fel de pustiită.’ (pag. 279-280)
O parte din capitole și relatări se ocupa de viața literara engleză de la mijlocul secolului 19 și prilejuiesc o lectură savuroasă și interesantă pentru cei care cunosc epoca, personajele și valorile ei literare. William Ainsworth și-a început cariera cam în același timp cu William Thackeray și cu Charles Dickens, de acesta din urmă legându-l o prietenie care în timp s-a transformat în rivalitate și chiar dușmănie. Inițial succesul a fost de partea lui Ainsworth, care avea și relații excelente în lumea presei și a editorilor și organiza serate și saloane literare combinate cu chefuri cu însemnată componentă bahică. În timp, popularitatea lui Dickens creste și talentul sau cucerește cititorii, în timp ce Ainsworth, plafonat și epigon, este din ce în ce mai puțin citit. Continuă să publice, dar talentul îi lipsește și eticheta de impostor începe să fie aplicată personalității sale literare. Zadie Smith urmărește prin intermediul personajului Elizei evoluția acestei rivalități:
‘Furați mai departe, prieteni! Din viață pentru ficțiune şi din ficțiune pentru viață. Ce treabă teribilă! William, cel puțin, o făcuse stângaci, cu o incompetenţă benignă. Amicul lui, Charles, o făcuse ca un maestru – actor. Şi exact acest lucru era atât de periculos în ceea ce-l privea. Charles Dickens întotdeauna jucase un rol. Întotdeauna. Din acest motiv, doamna Touchet nu fusese nicidecum surprinsă că partitura de „cel mai bun prieten al lui William” se dovedise a fi una temporară. De fapt, îndată ce Sheppard începuse să fie publicat în foileton în Bentley’s – în timp ce Oliver Twist era pe punctul de a părăsi aceeaşi revistă, ea simţise că se prefigurau probleme. Văzuse cum se crispa Charles când cineva aducea vorba despre cele două cărţi ca fiind „romane Newgate”, de obicei în articole ai căror autori se arătau îngrijorați de efectul moral negativ al romanelor Newgate. Conflictul era inevitabil. Sensibilitățile celor doi se situau pe poziții opuse. Charles – precaut, mereu atent la propria-i reputație – detesta versiunile teatrale neautorizate ale romanului său, pe când William era încântat de orice punere în scenă a lui Sheppard, oricât de jalnică ar fi fost, oricât de grav ciuntită sau presărată cu cântece oribile. Se împrietenise cu impresarii lipsiți de scrupule pe care Charles îi considera deja duşmani. Iar când mai tânărul scriitor demisionase din postul de redactor la Bentley’s, cedându-i-l lui William – care fusese încântat să-l preia – numai doamna Touchet păruse să înțeleagă că acela fusese modul lui Charles de a renunța nu doar la revistă, ci şi la prietenia cu el. La scurt timp după Dickens îşi trimisese dulăul de serviciu, pe John Forster, să termine treaba începută, cu o ranchiunoasă secure literară în The Examiner – dulău al cărui unic scop fusese, din câte își dăduse doamna Touchet seama, să reliefeze vasta discrepanță între cărțile prost scrise şi moral dăunătoare ca Jack Sheppard şi tot ce scria bunul lui prieten, Charles Dickens.’ (pag. 283-284)
Două teme sociale se combină de-a lungul întregii intrigi și a biografiei eroinei: inegalitatea în drepturi a femeilor (în familie și în societate totodată) și sclavia. Marea Britanie a abolit comerțul cu sclavi în 1831, dar această acțiune legislativă a fost implementată treptat (economia coloniilor bazându-se în mare parte pe exploatarea muncii populațiilor indigene), iar mentalităților le-a luat și mai mult timp până la acceptarea imigranților de culoare ca membri ai societății. Dacă adaugăm la toate acestea și conservatorismul britanic tradițional, obținem reacții precum cele ale unor membri ai clasei avute, care rezistă schimbărilor în termeni care amintesc de personajele lui Caragiale:
‘Analizase săptămâni de-a rândul explicațiile şi argumentele. Oricâte articole citea pe tema respectivă, tot i se părea o nebunie. Era oare posibil ca parlamentul să fi înnebunit? Auzi spunându-se că mintea englezilor era afectată de căldură – luna iulie era înăbuşitoare şi sufocantă -, iar pe întâi august află din The Times că legea fusese adoptată. Împături ziarul la loc, frumos, şi-l aşeză pe tavă, alături de vin şi de brânză.
– Bogle, problema e că tu continui să cauți un sens acolo unde nu există nici unul. Ascultă la mine un cuvânt: reformă. E mania vremurilor de azi, și ai putea zice, cred, că e o nebunie… Totul trebuie,,reformat”. De ce? Ăsta e lucrul pe care nimeni nu pare să fie în stare să mi-l explice. Dar nimic nu trebuie să scape noii noastre pasiuni de a reforma, fie acasă, fie dincolo de mare! Abia ce-am hotărât că fiece ins din Anglia care vinde acadele sau zidește case are dreptul să voteze, iar acum, că am obosit să ne mai tot vârâm nasul în afacerile noastre, ne îndreptăm privirile spre Indii.’ (pag. 410)
Zadie Smith descrie în romanul său și unul dintre cazurile juridice celebre ale Angliei victoriene – Cazul Tichborne și procesele generate de drama care a captat atenția opiniei publice, inclusiv a presei de senzație britanice, din anii 1860-1870. Sir Roger Tichborne, descendent al unei familii din mica nobilitate engleză, dispare într-un naufragiu în 1854. Familia continuă să-l caute și în 1866, un măcelar australian se prezintă pretinzând că el este dispărutul. Pretendentul, cum începe să fie numit de presă, nu prea seamănă cu dispărutul, are un accent de mahala în engleză și nu vorbește franceza pe care Sir Roger o învățase acasă – dar multe se pot întâmplă după trauma unui naufragiu. Societatea engleză se împarte în doua tabere: susținătorii Pretendentului și cei care îl considera pe acesta ca pe un Impostor.
Eliza se angajează în tabăra susținătorilor, mai mult pentru a fi împreună cu Sarah, a doua și mult mai tânăra sotie a lui Ainsworth, pentru a călători în afara căminului devenit sufocant, și poate pentru a scrie o carte despre acest caz punându-și la lucru un talent reprimat îndelung în umbra vărului scriitor. Cu aceasta ocazie îl cunoaște pe Andrew Bogle, un mulatru descendent al unei familii de sclavi din Jamaica, cel care pretinde la procese că îl recunoaște în pretendentul ivit din Australia pe Sir Roger Tichborne pe care îl cunoscuse în tinerețe. Este prilejul pentru scriitoare de include în narațiune amintirile unui fost sclav din Jamaica, descriind ororile comerțului cu oameni, dar și de a descrie procedurile judiciare ale perioadei victoriene și de a crea portrete umoristice delicioase, care amintesc de caricaturile din ziarele umoristice ale epocii sau cele create cam în aceeași perioadă în Franța de Daumier:
‘- Bun, deci cel de colo e domnul Ballantine. Willie zice că obişnuia să vină la cină pe vremuri, dar cine mai ştie cu Willie?! Oricum, el îl apără pe Sir Roger. Arată caraghios, dacă mă-ntrebi pe mine – are fălci ca ale unui dulău. Dar, sigur, eu sunt mereu de părere că oamenii trebuie s-arate aşa cum sunt. Ce ai pe dinăuntru ajunge să ți se vadă pe-afară până la urmă, şi un avocat dulău ca ăsta e exact ce trebuie ca să-i miroasă pe nemernicii de Tichborne, cu tot cu minciunile lor… Deşi văd că judecătorul Bovill e altă mâncare de peşte, pentru că seamănă bine cu un broscoi. Ai de-arată ca broscoii nu-s oameni cu care să te pui, doamnă Touchet – sunt sigură că ți-am mai spus asta și înainte -, şi un judecător-broscoi o să-i facă necazuri lui Sir Roger, normal…’ (pag. 234)
Cât de diferite sunt Anglia secolului 19 și cea a secolului 21? Este întrebarea pe care și-o vor pune cititorii ‘Impostorului’ și cei care cunosc celelalte cărți ale romancierei, toate inspirate din realitatea imediată. Secolul 19 este prezentat ca o epocă a Impostorilor, dar este secolul 21 foarte diferit? Multe dintre bolile politice și dintre tarele morale par a se fi perpetuat. Inegalitățile sociale, rasismul, discriminarea femeilor și misoginismul unor personalități publice (inclusiv Charles Dickens!), conflictele religioase, campaniile populiste, manipularea opiniei publice prin presa de senzație, ba chiar și atitudini anti-vaccinări sunt descrise în carte și par a se fi perpetuat până în zilele noastre:
‘ Parcă renăscuse mania pentru Garibaldi – numai că de această dată constata că îi era imposibil să păstreze o distanţă amuzată. Își făcuse un obicei din a recupera ceva intitulat Tichborne Gazette din grămada de lemne de la bucătărie, stând trează până la orele târzii ale nopții ca s-o citească, intrigată de amestecul năucitor de propagandă pro-Tichborne alături de articole despre reforma funciară, reforma juridică, republicanism, sindicalism, salarizarea parlamentarilor, ,,sufragiul universal” – dacă universul nu includea femeile! -, verbozități anticatolice și pagini întregi dedicate mişcării contra vaccinării, căci cine ştie care erau de fapt intențiile tuturor acelor inși bogați, cu acele lor?!’ (pag. 440)
Mozaicul uman și social construit de Zadie Smith va capta cititorii și personajele bine conturate vor interesa chiar și pe cei mai puțin familiari sau mai puțin interesați de istoria britanică a secolului 19. Contribuie la aceasta stilul alert și tot timpul interesant al autoarei. Un exemplu este capitolul 27 din volumul al șaselea intitulat VISUL CIRCULAR PROFETIC AL MICII JOHANNA. Johanna este mai mult decât un singur personaj, este un nume generic pentru o dinastie de femei din Jamaica, sclave pe plantațiile și în fabricile de zahar, care găsesc modalitatea de a se revolta împotriva asupririi în practicile oculte de sorginte caraibiana. Deodată, în acest roman aproape victorian, se deschide o ferestra spre realismul magic latino-american:
‘vor VEDEA că am făcut ceea ce pământul însuşi INTERZICE. Dar eu am un VIS, şi acesta este ADE- VĂRUL şi, crede-mă, se va împlini. Îți spun eu că lumea e CU SUSUL ÎN JOS. Oamenii ăștia sunt ca IAR- BA-NEAGRĂ! Oriunde-şi înfig rădăcina, împânzesc locul şi-l distrug! Lucrul ăsta le este ascuns BĂIEȚILOR PROSTANACI, dar nu şi MIE. Eu am un VIS. Ştiu că timpul acesta se va SFÂRȘI şi un altul nou va ÎNCEPE, aşa cum e scris în cărțile lor şi în ŢĂRÂNA DIN GURA MEA şi în scârna bătrânului diavol OBBONEY. Eu am văzut MOTORUL SECRET AL LUMII! Sunt unii smintiți care zic că lumea se sprijină pe spinarea unei țestoase, dar ăsta e doar un BASM DE ADORMIT COPIII! Lumea se sprijină pe PIATRA DE MOARĂ! Eu am VĂZUT-O. Și am un VIS. PIATRA DE MOARĂ SE ÎNVÂRTE, nu se OPREȘTE niciodată, şi pe ea stau cocotate toate ORAŞELE şi CORĂBIILE și toți GALBENII și toți REGII ŞI REGINELE şi LORZII şi DOAMNELE lor și toți PREOŢII, căci e o PIATRĂ DE MOARĂ UDĂ DE SÂNGE şi e MOTORUL SECRET AL LUMII! Oricine o împinge va PLÂNGE şi va zice uitați-vă la mine cât de JOS am ajuns! Dar eu zic că TOATE LUCRURILE TREBUIE SĂ SE ÎNVÂRTĂ, şi cei ce stau acum VOR CĂDEA şi tot pământul care e îngrădit VA FI LIBER şi fiecare IARBĂ-NEAGRĂ va fi RETEZATĂ, şi CEI MORŢI VOR TRĂI, iar cei vii vor muri, şi REGII VOR PLÂNGE şi oamenii de rând va intra în palatele lor şi îşi vor GOLI MAŢELE PE PODELELE LOR şi VA VENI ZIUA RĂZBUNĂRII! Tot ce ne-a fost luat, EU VOI ADUCE ÎNAPOI! Vom avea din nou nasuri şi ochi, şi guri, şi VOM VORBI DESPRE PIATRA DE MOARĂ până în ziua SLOBOZENIEI LUI MOISE! Am visat că NIMIC NU MOARE şi NIMIC NU E UITAT, căci PIATRA DE MOARĂ E UN CERC și cercurile nu se vor sfârşi până ce nu vom fi văzut cu toții PIATRA DE MOARĂ ȘI VOM FI PĂŞIT PRIN sângele EI. Chiar și ORBII O VOR VEDEA, dar va fi PREA TÂRZIU! CHUKVU SELA AKA, UWA ADWU! Lumea aceasta va ARDE, va fi spulberată, PÂNĂ LA ULTIMUL DINTRE NOI, căci s-a SATURAT DE NOI, şi nimic nu va mai trăi, iar noi’ (pag. 394-395)
Voi mai da încă un singur exemplu de găselniță stilistică și de umor literar din textul romanului lui Zadie Smith, care își găsește un echivalent original în traducerea Adrianei Bădescu. Vorbele unui personaj de origine irlandeză, rostite probabil cu un puternic accent specific, sunt traduse în dulcele grai moldovenesc:
‘Părea că, în lumea lor întoarsă cu susul în jos, fata era cu adevărat o doamnă, iar lăptarul, un pretendent plin de emoții, mult sub nivelul ei. Fata era însă impasibilă. Il măsură cu privirea de sus până jos şi țâțâi disprețuitor printre dinţi:
– Doamne, apără şi ne păzeşte! Și m-oi fași io cu doi zăvzeşi ca voi?’ (pag. 221)
Cu ‘Impostorul’, Zadie Smith dă viață unei lumi trecute care îi va încânta pe amatorii și cunoscătorii literaturii engleze clasice. Scrierea ei are însă și trimiteri directe la realitățile contemporane, refuzând o încadrare strictă în genul romanului istoric. Cititorii vor avea parte de o experiență imersivă și nu vor putea evita empatia sau identificarea cu trăirile unor personaje care aparțin istoriei, dar sunt vii și apropiate în același timp. Lectură recomandată!
