„Remarcabila viață a pielii”, de Monty Lyman
Editura Publica, Co-Lecția de știință, București, 2021
Tradusă de Adina Avramescu
„…atât la nivel individual, cât și social, pielea noastră fizică se împletește cu însăși ființa noastră. Foucault susține că orice schimbare fizică intenționată a aspectului pielii, de la botox la arta corporală, este „o tehnologie a sinelui”. Ne modificăm corpul „pentru a atinge o anumită stare de fericire, puritate, perfecțiune sau nemurire.” Când ne modificăm pielea ne modificăm pe noi înșine.”
Dacă ai piele, ai nevoie de cartea asta. Tot ce conține îți poate folosi. Este foarte posibil ca un medic să posede deja multe cunoștințe care sunt explicate aici, majoritatea au fost poate doar pentru cei ca mine inedite, deoarece chiar nu știam multe lucruri despre piele. Dar vă promit că, indiferent câte lucruri știți despre învelișul nostru, tot se găsește ceva despre care nu aveați habar. Să încerc, oare? Hai să vedem.
Între toate bacteriile, acarienii, și virușii care trăiesc pe pielea noastră există unul care este printre altele și cronicarul, istoricul pielii.
„Acarienii Demodex trec de la om la om în interiorul familiilor, după câte se pare prin alăptarea la sân, și o anumită specie de Demodex poate să rămână într-o familie vreme de mai multe generații, chiar după ce acesta a migrat într-o altă parte a lumii, care adăpostește specii diferite. Altfel, ei nu pot fi transmiși cu ușurință. Asta face ca ADN-ul unui anumit acarian să fie o capsulă a timpului care ar putea să fie folosită pentru a urmări mișcarea strămoșilor noștri de-a lungul continentelor.”
Ați știut, ziceți? Atunci încerc cu ceva care nu se referă la oameni. Pisicile noastre, aceste mamifere îmblănite din bot și până în coadă, au și ele nevoie de vitamina D. Dacă noi ne despuiem și ne expunem pielea sub razele soarelui pentru a o obține, pentru ele este mai complicat. Desigur, natura găsește soluții dacă i se dă timp, evoluția a găsit cele mai incredibile răspunsuri la problemele organismelor vii.
„Câinii și pisicile secretă pe păr, prin intermediul glandelor sebacee din piele, uleiuri ce conțin colesterol. Când este expus la lumina soarelui, colesterolul din ulei este convertit în vitamina D. Dar ea poate intra în organismul animalului doar pe cale orală, acesta fiind unul dintre motivele pentru care el își linge constant blana.”
Ați știut și asta? Poate vă surprinde cartea cu o informație la care nu v-ați aștepta deloc, nimic important, mai degrabă monden, deși cred că-i putem impresiona măcar pe câțiva dacă știm că tatuajul lui David Beckham conține o greșeală de scriere. Dacă mă gândesc bine, este important. Pentru a lua aminte unde și de către cine ne lăsăm tatuați. Ar fi bine să nu ne tatuăm un nume sau un text decât la cineva care are o diplomă de bacalaureat obținută în limba respectivă, altfel putem risca să ne dorim cu tot dinadinsul să înlăturăm de pe noi ceea ce tocmai ni s-a imprimat pe piele.
„În vreme ce se uita la un meci de fotbal cu echipa Angliei, un prieten de-ai mei, indian, a observat o eroare izbitoare la David Beckham un tatuaj mare pe antebrațul său drept, menit să reproducă numele soției sale într-o frumoasă scriere hindusă, dar cu siguranță că pe aceasta nu o cheamă Vihctoria.”
Pielea noastră este sinele nostru
Departe de a fi o listă de curiozități, cartea este un material bun, închegat, cursiv și bogat în informații. Pielea este privită din mai multe perspective, în capitole separate. Ne este prezentată pe larg ca organ, pentru că asta este mai întâi de toate, după care, în cele patru capitole care încheie cartea, întâlnim pielea psihologică, pielea socială, pielea spirituală și pielea care separă. Este adevărat că unele capitole nu spun tot ce s-ar putea spune despre temele abordate, dar trebuie înțeles că nu se vrea o carte despre rasism, așa cum nu se vrea un ghid despre întreținerea epidermei sau despre arta tatuajelor, nici un ghid al bolilor ori semnificațiilor culturale ori artistice. Dacă iau în considerare ce primim și nu ce nu găsim în ea, părerea mea este că vorbim despre o carte bună care merită cu siguranță parcursă.
Deși nu scrie așa decât în câteva intervale – în rest fiind mult mai obiectiv și exact, concentrându-se relaxat pe aspecte anatomice și raportându-se la teme din afara medicinei cu lejeritate, fără să insiste – sunt câteva pagini unde Monty Lyman arată că poate să scrie într-un fel care atinge nivelul cărților de non-ficțiune care cuceresc și prin stil și frază, nu doar prin informație.
“Cu cât știința dezvăluie mai mult decât din această terra incognita, cu atât vedem mai limpede că cel mai ignorat organ al nostru este, de fapt, cel mai fascinant. Pielea este briceagul elvețian al organelor, posedând o varietate de funcții de neegalat de către oricare alt organ, de la supraviețuire până la comunicare socială. Ea este atât o barieră împotriva lucrurilor înfricoșătoare din lumea exterioară – cu milioanele ei de terminații nervoase care ne ajută să ne simțim drumul prin viață – cât și o punte spre însăși ființa noastră. Simultan zid și fereastră, pielea noastră ne înconjoară fizic, dar este, de asemenea, și o splendidă componentă psihologică și socială a ființei noastre. Pielea nu este doar un material uimitor, ci și o lentilă prin care descoperim lumea și pe noi înșine.”
„Pielea noastră nu este numai o prezență fizică, este o idee. În același fel în care pielea fizică ne conține pe noi, în vreme ce noi încercăm să o înglobăm pe ea, ceea ce reprezintă ea a stabilit cursul istoriei și ne afectează profund viața. Organul nostru uitat a fost văzut cândva ca o hârtie de împachetat, ce putea fi îndepărtată pentru a crea statuile-ecorșeu ale medicinei „serioase”. Dar cu cât o examinăm mai mult, cu atât ne dăm seama că ceea ce se găsește la periferia noastră este, de fapt, centrul a ceea ce înseamnă să fii om. Pielea noastră este sinele nostru.”
Ne gândim la noi ca la o entitate perfect delimitată de altele și nu știu de câte ori ne receptăm drept un teritoriu gazdă. Cred că niciodată, sau foarte rar. În orice carte în care este vorba despre creier cred că este găsită, mai mult sau mai puțin exact sau direct, comparația dintre el și univers. Numărul neuronilor și al sinapselor este copleșitor. Este finit, evident, infinitul nu încape decât ca idee în interiorul nostru, dar un milion de miliarde de sinapse poate fi un număr intimidant. Atunci realizezi cel mai bine cât de formidabilă este propria ta alcătuire, că ești un întreg care poate fi descompus în miliarde, în ceva ce nu poate fi numărat de nici o entitate naturală, și că toate aceste numere gigantice cu un șir neverosimil de zerouri, te alcătuiesc și ești chiar tu. Când apărea cartea lui Ed Yong, Cuprind mulțimi, subtitlul ei, Miliardele de microbi din noi și felul în care ne modelează viața îmi aducea în față realitatea la care nu mă gândeam defel. Ne împărțim interiorul cu alții, cu mulți alții. Remarcabila viață a pielii ne pune în fața informației că, dacă interiorul nu ne aparține în exclusivitate, exteriorul nici atât. Noi suntem un teritoriu, un univers întreg, pentru o altă mulțime. Cât de mare este această mulțime? Cred că o sa fiți surprinși.
Microbiomul uman
„Această comunitate alcătuită din elemente bune, rele și urâte care trăiește cu noi este numită microbiomul pielii și reprezintă o lume complexă și fascinantă. În 2012 a fost publicată prima bază de date a Proiectului Microbiomului omenesc, înființat pentru a identifica în detaliu microorganismele care populează suprafețele umane, adică pielea, intestinul, căile respiratorii și aparatul reproducător. Acum știm că avem cel puțin – dacă nu chiar mai multe – tot atâtea organisme care trăiesc în noi și pe noi cât numărul propriilor noastre celule. A calcula întregul microbiom al pielii este ca și cum ai încerca să aproximezi numărul firelor de nisip de pe țărmul unei mări, estimările mergând de la 39 până la 100 de miliarde de microorganisme, față de cele 30 de miliarde de celule ale corpului. Rezultatele proiectului arată că mulțimile din noi și de pe noi ne influențează sănătatea, iar manipularea și ajustarea acestor populații au potențialul de a revoluționa medicina.”
Capitolul dedicat microbiomului uman mi s-a părut unul dintre cele mai fascinante din carte. Informația este multă și uimitoare iar ce se întâmplă în această lume invizibilă pentru ochiul nostru poate fi catalogat foarte divers. Un exemplu de element aproape SF sunt microorganismele misterioase numite arhee despre care se știe că sunt cele mai rezistente forme de viață de pe pământ, sunt chiar acelea care rezistă în medii total inadecvate vieții așa cum o concepem noi și sunt cele pe care nimeni nu vrea să le ia cu el în timpul explorării spațiului extraterestru, din cauza spaimei de contaminare a mediului. Nouă, însă, ne fac doar bine și în mod bizar, se află din abundență pe pielea celor aflați la vârste extreme, foarte tineri sau foarte bătrâni. Ieșind din atmosfera SF putem intra în una de veritabil romance odată cu acarienii Demodex, pe care i-am mai pomenit odată drept istorici ai noștri. Dar ei sunt niște adevărați cuceritori, în ciuda aspectului lor hidos, pe care e bine că nu-l vedem.
„Noaptea, masculii Demodex ies și înoată dizgrațios în jurul feței dumneavoastră, folosindu-și cele opt picioare butucănoase pentru a se propulsa prin uleiul și transpirația pielii cu aproape 16 milimetri pe oră. Ei sunt în căutarea unei femele. Pare destul de simplu, însă nu trăiesc decât două săptămâni, așa că există, negreșit, un sentiment al urgenței. În plus, femelele trăiesc în interiorul glandelor sudoripare și a foliculilor piloși, ieșind la suprafață doar din când în când pentru a se împerechea și dispărând apoi pentru ca să-și depună ouăle.”
Poate părea înfricoșător, o clipă mi-am privit pielea cu spaimă ca pe ceva străin și necunoscut. Adevărul este însă că foarte multe dintre toate aceste microorganisme ne ajută, iar microbiomul nostru este unul extrem de important. Acesta este diferit de la persoană la persoană. Și nu prea. Persoanele care trăiesc în intimitate fizică, soții, de pildă, își împart nu doar viața, dragostea, bunurile și copiii, ci și microbiomul. „Un studiu din 2017 a arătat că partenerii sexuali care coabitează pot fi identificați în nouă din zece cazuri dintr-un grup de indivizi aleși la întâmplare, doar pe baza profilului microbiomului lor.”
Dar nu e doar asta.
„Aceste amprente microbiene familiale pot fi extinse la orașe întregi: o echipă de cercetare a măsurat compoziția microbiană din diferite birouri, inclusiv de pe pielea funcționarilor, situate în trei orașe separate din America de Nord: Flagstaff, Arizona; San Diego, California; și Toronto, Canada. În mod curios fiecare oraș își lăsa amprenta microbiană asupra angajaților, chiar și în instituții diferite de pe cuprinsul lui, astfel că orașul în care trăia și locuia o persoană putea fi determinat prin simpla examinare a microbiomului pielii sale.”
Contrar primei impresii, este important să avem un microbiom variat, prezența unor microorganisme ne poate ajuta. Expunerea scăzută la bacterii în prima perioadă de viață poate duce la un sistem imunitar ineficient. S-a constatat că un copil care se naște pe cale vaginală primește din mediul genital un microbiom mult mai eficient decât primește un copil care se naște prin cezariană, aceștia din urmă fiind mult mai predispuși la alergii. Este într-atât de preferat încât se consideră benefică tamponarea nou-născutului cu secreția vaginală a mamei, procedeu cunoscut drept „însămânțare vaginală” și care începe să câștige adepți. În Danemarca 90% dintre obstetricieni au primit întrebări referitoare la acest aspect. De asemenea, ceea ce se instalează pe pielea bebelușilor întâia oară, determină evoluția ulterioară a microbiomului, care se stabilizează la maturitate, devenind un fel de amprentă microbiană, asta neîmpiedicând apariția unor migrații ulterioare, desigur.
Așa cum a devenit uzuală popularea intestinului cu culturi probiotice selectate, se estimează că tratamente cu probiotice pentru piele ar putea fi răspunsul si tratamentul pentru anumite afecțiuni. E posibil ca în viitor sa ne tamponăm axila cu o cultură de micro organisme care să combată transpirația urât mirositoare.
Se pare că renumitele băi termale, faimoase pentru calitățile lor curative asupra bolilor de piele, au proprietățile pe care le au și datorită faptului că un număr foarte mare de persoane se îmbăiază în ele din vremuri imemoriale, îmbogățind astfel apele cu anumiți microbi care acționează precum un medicament.
Pielea, cel mai mare organ al corpului uman
Pielea este uimitoare din multe puncte de vedere. Uimitor este că, deși o vedem mereu, expusă privirii, atât de la îndemână pentru simțul nostru tactil, nu am perceput-o drept organ decât foarte târziu. „Cântărind nouă kilograme și acoperind doi metri pătrați, pielea nici măcar nu a fost recunoscută ca organ până în secolul al XVIII-lea.”
Fragilă și sensibilă în comparație cu atât de multe alte materiale sau suprafețe, pielea ne oferă o protecție de care suntem foarte puțin conștienți. Ea e presată, întinsă, strivită, zgâriată, răcită, încălzită, uscată, udată, acoperită, descoperită, expusă la radiații și compuși chimici. Dar ne protejează și rezistă toată viața noastră. Se vindecă și se cicatrizează. Dar se și îmbolnăvește, se ridează, se uzează la bătrânețe. Cum și în ce fel funcționează pielea este descris în primul capitol din carte, suficient de inspirat încât să nu semene cu o lecție de biologie, suficient de accesibil încât să înțelegem totul, suficient de interesant încât să nu ne pierdem interesul. Cele cinci straturi ale epidermei, derma și hipoderma, celulele, foliculii, glandele sudoripare, vasele de sânge, glandele sebacee, toate se perindă drept informație fluidă. De ce e impermeabilă, cum se regenerează, cum ne menține temperatura și nivelul nostru general de hidratare, taine neștiute ca de exemplu de ce poți face insolație mult mai ușor daca mănânci în timpul nopții, care este legătura dintre piele și tensiunea arterială, celula T si sistemul imunitar al pielii, toate te ajută să înțelegi mai bine ce te învelește și te protejează.
Relația dintre interiorul și exteriorul nostru
Pielea ne reflectă starea generală de sănătate. Asta înseamnă că există o legătură puternică între interiorul și exteriorul nostru. Un aspect anume al pielii poate divulga o problemă aflată la interior. O relație specială există între piele și intestin. Cu toate acestea nu se poate răspunde limpede dacă și în ce măsură dieta afectează pielea. Până și dermatologii sunt împărțiți în tabere diferite. Există însă și lucruri asupra cărora pare că există un consens, cum e cel legat de acnee. In insula Kitava, la 150 de km de Papua Noua Guinee, se află o populație care nu a fost expusă niciodată dietei occidentale. Hrana lor consta în plante cu conținut ridicat de carbohidrați cu indice glicemic scăzut, dar nu săracă în grăsimi. O dietă care a fost denumită „dietă paleolitică”. Se pare că niciunul dintre cei 1200 de subiecți expuși studiului nu prezenta nici o urmă de acnee. „Nici măcar o singură papulă, pustulă sau comedon deschis nu au fost observate la întreaga populație examinată.” De aici s-a dedus că există ceva în meniul occidental care este, cel puțin parțial, responsabil pentru această afecțiune a pielii.
Capitolul se oprește pe relații dintre afecțiuni ale pielii și alte organe sau tulburări ale psihicului nostru, urmărind dialogul care se poate citi pe piele.
Refuzul bronzului și frumusețea pielii
Monty Liman este cea mai vehementă voce pe care am auzit-o eu împotriva bronzului. Verdictul lui este răspicat și categoric, nu există bronz sănătos și nu există nici o cremă care să ajute mai mult pielea decât crema cu protecție solară. Explicând efectele razelor ultraviolete asupra pielii el descrie procesul în acești termeni:
„Cea mai mare parte a luminii UV care ajunge la suprafața pământului este alcătuită din particule UVA. Acestea penetrează stratul exterior al pielii noastre și afectează derma, aflată mai în profunzime. De-a lungul timpului, radiațiile UVA slăbesc straturile de colagen și elastină care susține pielea, provocând riduri, piele îngroșată și pete pigmentare într-un proces cunoscut drept fotoîmbătrânire. ……………………
Cel mai cunoscut personaj care călătorește de-a lungul unei raze de soare este însă radiația UVB. Această sabie cu două tăișuri ne oferă atât durere, cât și protecție din partea soarelui. Radiație de mare energie, UVB penetrează epiderma, stratul exterior al pielii, și secționează ADN-ul în bucăți. Reacția imediată este inflamația, manifestată prin piele înroșită, umflată și acoperită de vezicule. Pe lângă faptul că ne fragmentează ADN-ul, razele UVB scindează și precursorii vitaminei D din piele.”
Cu alte cuvinte, ne dă vitamina D, dar ne face rău pielii. Cu toate acestea, mulți vor sta la soare fără să pățească nimic, melanocitele făcându-și datoria. Cartea explică exact în ce fel, pentru că în 2014 un studiu al Universității Lund din Suedia a descoperit exact mecanismul prin care reușesc. În opoziție se explică și pericolul extrem la care sunt expuși cei care nu produc deloc melanină, cei care suferă de albinism.
Autorul acestui volum a văzut prea multe cancere de piele, din care cauză nu face nici o concesie frumuseții conferite de frumoasa culoare a bronzului natural. Și pentru că este vorba și despre frumusețe printre toate, el intră și in culisele industriei care produce cremele pentru piele. Ca să-mi dau seama de anvergura acestui domeniu mi-a fost necesar un singur indiciu, acela că sumele care se menționează in statistici fac să pălească bugetele enorme cheltuite în industria de armament. Asta denotă că dorința noastră de a fi frumoși este inepuizabilă și ne face să băgăm mâna în buzunar constant și adânc. Este mai puternică chiar decât dorința de a fi sănătoși. Concluziile lui referitoare la eficiența tratamentului oferit de cremele cosmetice, de întreținere și întinerire merită citite pentru a ne opri să aruncăm banii pe fereastră.
„….dacă reclama la o cremă (în special la una vândută de către o companie ce urmărește profitul) sună prea bine pentru a fi adevărată, probabil așa și este.”
Există și o mică istorie a toxinei botulinice și a tragediei provocate de șunca în are a fost descoperită. La ora asta tratamentul prin injectare cu botox este ceva comun și răspândit în tratamentele cosmetice. Această toxină paralizează practic mușchii faciali împiedicând chiar și formarea ridurilor de expresie.
„Odată cu creșterea popularității sale, botoxul a devenit subiect de glume, cu actorii și crainicii așa-ziși „robotox” ușor de identificat din cauza incapacității lor de a produce până și cea mai mică expresie facială.”
Omenirea este în război cu procesul îmbătrânirii. Acesta este vizibil în mod evident pe piele, iar omul prin natura lui vanitoasă se îngrijește de aspectul vizibil mai mult decât cel care nu se vede. Noi îmbătrânim cu toate organele noastre, îmbătrânirea e vizibilă în felul în care ne mișcăm, îmbătrânirea vezicii noastre se trădează prin vizita frecventă a toaletei, cea a dinților noștri în felul în care mușcăm, dar nimic nu echivalează cu îmbătrânirea pielii. Că pielea este sinele nostru, eul nostru social, este ca niciodată mai evident. Monty Lyman nu insistă pe acest capitol, însă poziția lui față de conservarea tinereții este subliniată discret, dar ferm.
“Dar dacă vom câștiga și vom fi în stare să trăim precum cetățenii din Statul Mondial al lui Aldous Huxley, arătând mereu ca la treizeci de ani chiar și atunci când organele noastre interne vor începe să putrezească, costurile vor fi, într-adevăr, doar financiare? Oamenii din viziunea distopică al lui Huxley erau învățați să disprețuiască bătrânețea și să pretindă că nu aveau să moară vreodată. Dar ar trebui să vindecăm ridurile sau să avem o dezbatere în societate despre cum să ne raportăm la vârsta înaintată?”
Minunate sunt și capitolele Primul simț Mecanica și magia atingerii, unde diferențiem atingerea discriminativă de cea emoțională, despre cum se trece din domeniul fizic în cel psihologic, despre faptul ca în mâinile și degetele noastre, adică pe pielea glabră, cea lipsită de păr, există patru receptori strict specializați care permit ca noi sa facem atâtea lucruri uimitoare, despre faptul că atingerea nu doar vindecă, dar lipsa ei poate aduce chiar și moartea.
Capitolul Pielea psihologică evidențiază legătura dintre minte și piele. Se pare că o nouă specializare se naște în dermatologie, anume psihodermatologia.
“Este interesant că atât creierul, cât și pielea se dezvoltă din același strat de celule în embrion – ectodermul – , iar acești vechi prieteni par să se reunească apoi în diferite momente ale vieții noastre. Relația dinamică dintre minte și piele, cândva un domeniu al misterului și al scepticismului, este confirmată în mod constant de știință.”
Care sunt efectele minții asupra pielii și care sunt efectele pielii asupra minții precum și afecțiunile psihiatrice care se manifestă pe piele, despre acestea se discută aici.
Capitolul Pielea socială. Semnificația semnelor noastre face o incursiune în istoria tatuajelor, unde nu se putea să nu se oprească asupra fascinantelor însemne de pe pielea populației Maori. „Fără cărți sau hârtie, majoritatea maorilor își au istoria scrisă pe piele. …. Dacă știi limbajul mă poți citi ca pe o carte, mi-a spus….”
Pielea socială este un adevărat limbaj, este un mijloc de comunicare.
Capitolul Pielea care separă. Latura sinistră a organului social: boală, rasă, sex este poate cel de la care aș fi așteptat mai mult, dar trebuie să ținem cont de ținta cărții și de faptul că Lyman nu este un sociolog, ci un medic. Aici apar bolile de piele cu statut de stigmat, cele care conferă un aspect diferit sau pielea sănătoasă care are altă culoare decât a celor dominanți. Un lucru surprinzător a fost să aflu ce înseamnă pentru un om de culoare să se nască cu albinism, adică un fapt mult mai grav decât dacă s-ar fi născut în rândul celor albi, un fapt care îl pune în pericol de moarte în rândul propriului popor.
Pielea “a avut întotdeauna o putere primordială de a produce teamă de contagiune.” Variola, sifilisul, lepra, SIDA sunt boli înspăimântătoare vizibile pe piele. Acestea au condamnat la izolare comunități întregi, ele fiind excluse de către cei sănătoși. Stigmatul a fost aplicat pentru totdeauna.
Discriminarea bazată pe culoarea pielii este în continuare o realitate, pielea divide societăți, exclude oameni. Oamenii se consideră mai atrăgători dacă reușesc să-și modifice culoarea pielii, au șanse mai mari de a-și găsi un partener sau de a înainta pe scara socială.
Ultimul capitol, Pielea spirituală. Cum ne formează pielea modul în care gândim: religie, filozofie și limbaj este un capitol scurt care închide cartea. Găsim în el imaginea pictată de Michelangelo pe Capela Sixtină în care, în faldurile pielii jupuite a Sfântului Bartolomeu aflat în fața Judecății de apoi, se distinge unicul autoportret al artistului. Sfântul Bartolomeu oferă singura parte din corp în care poate fi identificat un suflet. „Un corp lipsit de pielea sa, precum statuia-ecorșeu de la începutul cărții, seamănă cu un om, dar nu e o persoană. Pielea este sinonimă cu sufletul.”
Închei această foarte lungă recenzie, recomandând sincer această lectură. Remarcabila viață a pielii este asemenea tuturor cărților din Co-Lecția de Știință o extraordinară călătorie într-un domeniu care compilează o sumedenie de informații greu de găsit în această combinație. Deși este o carte de popularizare de științei gândită pentru publicul larg și neinstruit în sfera medicinii, cartea este validă, edificatoare și relevantă în conținut. Sunt absolut convinsă că indiferent de pregătirea și specializarea pe care o are un om, tot va găsi în această lectură ceva care-l va surprinde.
Puteți cumpăra cartea: Libris.ro.
(Sursă fotografii: Amazon.es, https://groveatlantic.com/author/monty-lyman/)
