Pedantul în bucătărie, de Julian Barnes

Nici de această dată nu mă dezmint şi am ales o carte de mici eseuri pe teme gastronomice. „Pedantul în bucătărie” este una dintre cele mai savuroase cărţi dintr-o dublă perspectivă: prima, aceea a cititorului care nu are habar de bucătărie, care priveşte totul din afară (sau mai precis, din perspectiva omului care doar gustă, nu şi găteşte), deci din prisma uneo persoane care nu se pricepe, nu ştie nimic despre ceea ce citeşte. Căci eu nici măcar acum nu am descoperit plăcerile gătitului, aşa cum a făcut-o Barnes, care până şi el a găsit cu adevărat această artă prea târziu: „Cu gătitul mi s-a întâmplat ca şi cu sexul, politica şi religia: când l-am descoperit era prea târziu ca să-mi mai întreb părinţii. Ei nu m-au învăţat, iar eu mă răzbunam să nu-i întreb.”

A doua perspectivă, a cititorului îndragostit de reţetele de la distanţă şi de cultura gastronomică a popoarelor, a diferitelor regiuni, a ciudăţeniilor culinare. Totul asezonat cu imaginea pedantului, om cu pretenţii de erudiţie, de competenţă, care îşi doreşte ca în orice domeniu să exceleze, deşi îşi dă seama că aşa ceva este aproape imposibil. Cu toate acestea, şi Barnes, şi cititorul caută cele mai bune reţete, de la cei mai competenţi oameni, deşi niciodată nu iese totul cum trebuie şi este necesară propria doză de rafinament, de atenţie şi, de ce nu, de talent culinar.

De la o asemenea persoană, te poţi aştepta în orice moment şi la reţete clasice, explicate modern, dar şi la picanterii contemporane, nemaiîntâlnite. Numai ca Julian Barnes nu face aici o carte de bucate în stil clasic, nici în stil modern, ci îşi înfăţişează în mod elegant, dar şi hazliu propriile evenimente şi întâmplări de-a lungul multor zile de bucătărie. Pentru români, multitudinea de exemple de cărţi de bucate poate nu este îndeajuns de ilustratoare, ci place mai mult micile întâmplări, reţetele atipice sau modalitatea de interpretare a unei reţete anume: „Singura libertate pe care mi-o permit faţă de reţetă este să măresc cantitatea unui ingredient care îmi place mai mult. Că acest precept nu este infailibil mi-a dovedit-o chiar o mâncare gătită odată, care continea printre altele macrou, Martini şi pesmet. Musafirii au plecat acasă mai mult beţi decât sătui.”

Nu este doar o mostră de umor britanic pur, ci avem de-a face cu umorul în cea mai completă desfăşurare a lui, dar nici acesta nu poate plăcea oricui. Există oameni cărora le repugnă tot ceea ce ţine de bucătărie în ansamblul său sau alţii care sunt total respingători pentru anumite feluri de mâncare şi le ocolesc prin orice mijloace, deşi poate acestea sunt foarte gustoase şi doar gândul la acea mâncare, la felul cum arată, cum miroase sau cum este aceasta considerată în conştiinţa populară îi îndeamnă să îl refuze. Barnes găseşte metode şi împotriva acestor concepţii ale apropiaţilor noştri, deşi pare să alunece şi el pe această pantă: „Există unele lucruri pe care nu poţi pur şi simplu să le mănânci sau să le găteşti. Sau, dacă ai reuşit o dată, să repeţi. Am o prietenă care refuză să mănânce doar două produse: stridii prăjite şi arici-de-mare. Când am întrebat-o ce are cu ariciul-de-mare, mi-a răspuns:
-Are gust de muci calzi.
Caracterizarea a avut un soi de efect profilactic asupra mea timp de mai mulţi ani, dar, o dată, am cedat în faţa unui sufleu de arici-de-mare într-un restaurant parizian unde eram invitat şi plătea altcineva (căruia i-a cam ieşit pe… nas). Avea gust de … nu, nu, chiar era ca… nu ştiu, nu găsesc cuvintele potrivite.”

Este, peste toate, o carte care te atrage spre bucătărie, deşi ştii că nu ai nimic sau aproape nimic de-a face cu talentul culinar sau cu reuşitele gastronomice. Insă, pe de altă parte, nu pierzi nimic dacă încerci, mai cu seamă că eşti şi tu, cititorul, un pedant în cu totul alt domeniu şi un model de reuşită în celelalte. Aşa că pui şortul şi purcezi în acordarea de atenţii morcovului, ţelinei, verzei sau altor forme de legume (neapărat nu congelate!). De asemenea, oferi sfaturi privind organizarea meselor, privind persoanele invitate, privind aşezarea cuţitului şi furculiţei, dar şi a vinului potrivit: „După Pomiane, musafirii care-ţi invadează casa sunt de trei feluri:
1. Cei care-ţi plac.
2. Cei faţă de care ai obligaţii.
3. Cei pe care îi deteşti.
Pentru aceste categorii „se prepară, respectiv, o cină excelentă, o cină banală, sau nimic, deoarece se poate cumpăra ceva gata preparat”. Se face deci o distincţie foarte utilă. S-ar putea să pari calic sau prea didactic dacă stai să cântăreşti dinainte cât îţi iubeşti musafirii; dar poate fi ceva mai demoralizant decât să găteşti bine pentru cineva care te plictiseşte şi nu-ţi apreciază efortul?”

Aşadar, aveţi o singură opţiune: să luaţi cartea cu dumneavoastră la bucătărie pentru a vă bucura de plăcerea culinară (sau orgasmul gastronomic, după caz), nu pentru că este o carte de bucate, ci pentru că este o carte pentru plăcerea lor. Nu puteţi deci să alegeţi decât între a fi bucătar profesionist sau amator, dar pedant: „Relaţia dintre bucătarul profesionist şi cel amator seamănă cu o partidă de sex. Un partener e, de obicei, mai experimentat decât celălalt; şi fiecare are dreptul să spună, în orice clipă: „Nu, nu fac asta.”