”Pata violetă”, de Dan Miron
Editura Polirom, Colecția ”Ego. Proză”, Iași, 2013
Moto: ”Ah, fiul meu, de ce să lași trecutul să ți se împleticească în jurul gâtului ca o funie udă? Nu ți-am zis de atâtea ori că un adevărat negustor trebuie să trăiască în prezent dacă vrea să mai apuce ziua de mâine?”
Un roman cu trei părți distincte, care ar fi putut fi, fără probleme, trei romane diferite (mai ales dacă privim lungimea acestora prin literatura română sau străină, în ultimul timp). Cu toate acestea, chiar dacă cele trei părți sunt distincte, această construcție nu deranjează deloc la lectură, iar Dan Miron te poartă prin fiecare povestire cu talent și te păstrează aproape de fiecare fir al narațiunii. Ceea ce nu e puțin lucru pentru un roman atât de complex și întins pe aproximativ de 400 de pagini.
Unul din meritele pe care i le aduc romanului este reinventarea bloggeriței literare, Luciat (sau terorista, cum i se mai spunea pe net). Mi-era dor de recenziile ei, pe care le-am urmărit o vreme și pe OradeCluj.ro, mi-este încă dor de acele vremuri ale blogosferei când lumea era activă și comentariile, chiar dacă uneori depășeau limitele bunului simț, erau numeroase, se discutau cărțile, ne războiam cu literatura proastă, iar activitatea era vie. Am prins și eu acea perioadă la începutul activității mele pe bloguri (2008-2009) și implicarea celorlalți te făcea activ, îți doreai să fii blogger important, comentat și de care se ține cont, precum Terorista.
Ei bine, personajul Luciei imaginat de Dan Miron seamănă cu acea Luciat despre care scriam mai sus: iubirea față de literatură este vie, pisica o așteaptă cuminte acasă și îi alină durerile de spate, iar oamenii din jur par să nu existe. Doar că Dan Miron o scoate cumva din anonimat, ”dăruindu-i” o familie destrămată, cu un tată bogat și o mamă plecată să muncească în străinătate, cu un frate și o soră vitregi și, mai mult, cu participări la diferite serate și cenacluri literare (de unde se pomenește și cu un iubit-mare scriitor), cu o recunoaștere publică a activității blogului, primind personal premiul pentru ”cel mai bun blog de literatură din România”:
”Obișnuiesc să frecventez librăriile și anticariatele, e adevărat, mai puțin lansările de carte, mondenitățile, chiar și cele cu iz cultural, îmi displac profund. Sunt o mare cititoare, iertată-mi fie modesta trufie, și nutresc speranța pe care n-am împărtășit-o nimănui că poate o să devin într-o zi nu prea îndepărtată o scriitoare adevărată.”
Nu blogul este însă adus în prim plan aici, ci ceea ce se întâmplă în culise, în viața Luciei: un anomin, M., începe să îi trimită o serie de scrisori în plicuri violet în care îi declară dragostea la prima vedere și pornește o ofensivă în scris pe două planuri. Unul dintre acestea este povestea familiilor lui M. și Luciei, o familie rivală din comuna Izvoarele, care pornește din negura timpurilor și, trecând prin perioada interbelică, prin perioada celui de-al doilea mondial și apoi comunistă, pentru a ajunge în prezent fără ca supraviețuitorii să mai știe de unde a pornit gâlceava. Mărturisirile lui M. o îndeamnă pe Lucia să caute indicii în spusele familiei și chiar să îi facă o vizită tatălui binefăcător pentru a asculta propria versiune a poveștii.
Al doilea plan este unul pe care Lucia îl întoarce pe toate părțile tocmai datorită ”interesului” pe care îl simte ascuns în întreprinderea lui M. Acesta, scriitor în devenire, îi trimite romanul său istoric spre lecturare. Nu se știe motivul: vrea să îl simtă mai aproape, bloggeriței literare (sau oricărei femei care apreciază literatura) plăcându-i mai mult bărbații scriitori, boemi, cu o anumită aură de mister și inteligență. De altfel chiar îi declară că este îndrăgostit de ea, o poveste aproape neverosimilă; sau, dimpotrivă, are interesul ca să îi citească romanul și eventual să scrie despre el pe cel mai vizitat blog literar din țară:
”Recunosc, nu e un lucru tocmai obișnuit în zilele noastre să primești scrisori de la un necunoscut, un anume M., care pretinde că s-a îndrăgostit de tine, după ce te-a văzut în copilăria lui (sau, mă rog, în adolescență) pe un afiș care reproducea un tablou al pictorului austriac Gustav Klimt! E frustrant să nu-i poți răspunde, neavând nimic, nici un nume, nici o adresă la expeditor, cum e la fel de iritant să înțelegi că nu poți rezista acestei seducții epistolare sui-generis. Blestemata de curiozitate pe care el se pricepe atât de bine să ți-o stârnească cu firimituri te împinge să deschizi plicul violet, același de fiecare dată (nu ștu dacă e doar o întâmplare sau violetul are o semnificație specială pentru el), pe care ai început să-l aștepți cu nedisimulată și enervantă emoție, așa cum un copil așteaptă cadoul promis de ziua lui.”
Trecând peste realitatea imediată – viața unui blogger și o dușmănie de familie din rurarul postbelic –, romanul istoric este excelent construit. Dan Miron a reușit o perfectă transpunere în vremurile biblice de după moartea și învierea lui Iisus. Centrul este pus pe Iuda Iscariotul, trădătorul Mântuitorului, și fratele acestuia, Nataniel, care caută timp de mai mulți ani adevărul despre moartea prin spânzurare a fratelui său. Personaje diverse, multe dintre ele reale din punct de vedere istoric (Maria Magdalena, Lazăr cel înviat din morți, Simon Kephas etc.), altele inventate meșteșugit de către autor, se pendulează treptat în fața cititorului, povestindu-și propriile trăiri ce au legătură cu Iuda și Natanael. Așa cum se deduce de mai sus, mi-a plăcut această parte, a romanului istoric, este foarte documentat, autorul a studiat foarte bine istoria, locurile, obiceiurile, textele biblice. De altfel, aceeași părere o are și personajul Luciei:
”Revenind la romanul pe care el mi-l trimite de câtva timp, povestea Mariei din Magdala a fost o adevărată revelație și în afară de scenele tari – măritișul Iuditei, bordelul ambulant al lui Isaac, dialogul savuros dintre Maria și Iisus – nimic din ce-am citit până acum nu mi-a plăcut mai mult ca relația specială dintre cele două surori, Iudita și Maria. M-am simțit teleportată pe dealul de deasupra Magdalei, sub măslinul bătrân și noduros, privind visătoare la Marea Galileei, eram sora Mariei, ne țineam tandru de mână și visam cu ochii deschiși la un viitor comun.”
Așadar, ”Pata violetă” mi-a plăcut. Dan Miron dovedește că este un scriitor care poate mixa între trecutul istoric și prezentul tehnologic, care își construiește fiecare plan cu atenție, legăturile făcându-se astfel încât să nu îl incomodeze deloc pe cel ce citește. Fiecare dintre cele trei părți însă vor atrage un altfel de cititor, ceea ce poate fi marele dezavantaj: dacă romanul istoric este cel care ar ține în priză pe oricine (mai ales acum, când este o criză pe piața romanelor istorice românești, așa cum spuneam și când scriam despre ”Negru și Roșu”), intruziunea în realitate, în lumea blogurilor literare sau a scriitorilor de mai mare sau mai mic succes, nu va prinde decât la anumiți cititori, cei fascinați sau implicați în această lume. Cu toate acestea, ”Pata violetă” este un roman pe care l-am citit cu plăcere și îl recomandă mai departe.
1 comment