”Pădurea lui Joaquin Phoenix”, de Celestin Cheran
Editura Herg Benet, Colecția Cărțile Arven, București, 2016
Celestin Cheran se află la a doua carte de povestiri, după ”Memoriile Domnului Roșu”, publicată tot la Editura Herg Benet, în anul 2015, volum apărut după ce a câștigat Concursul de Debut din 2014. Nu i-am citit acel volum, dar am citit prezentarea lui și se pare că autorul continuă pe același trend, al unor povestiri scurte, de efect, multe dintre ele mizând pe genul fantasticului și al absurdului, după cum spune Flavius Ardelean în prezentarea primului volum.
Nici aici, după cum spuneam, nu este cu mult diferit și am spus încă de la început că acest al doilea volum, apărut anul trecut, mi-a lăsat impresii amestecate. Multe dintre povestiri sunt de foarte bună calitate, imaginația și talentul lui Celestin Cheran sunt la cote mari, cuvintele curg foarte firesc și, din aceste puncte de vedere, suntem în fața unui volum de proză scurtă de apreciat. Poveștile sunt de genul diverse, vorbim aici de ceva povești de dragoste, aminitiri din adolescență, povești de viață, SF-uri sau utopii (în sensul de povești pline de fantezie și imaginar).
În același timp însă, chiar dacă am apreciat puterea autorului de a condensa textele sale în doar câteva puține pagini (cea mai scurtă are patru pagini, cea mai lungă aproape 20), senzația este că putea să scoată mai mult din acestea, să le prelungească, mai ales că de multe ori îl lasă pe cititor în fața unui final ambiguu, din care nu mai înțelege nimic. Să fie acesta un volum care trebuie citit în doze mici, câte un text în fiecare zi? Poate că da, dar nu cititorii sunt obișnuiți cu acest gen de lectură, ei își doresc mai mult și nu obțin suficient, trebuie să o ia de la capăt, cu o altă poveste, cu un cu totul alt subiect. De aceea, eu privesc aceste categorii de texte scurte ca o superficialitate a scriitorului, o dorință a acestuia de a plasa proza sa în categoria ”simplu, dar eficient”. Dar e vorba numai de impresiile mele, a unei categorii de cititor care așteaptă de la proza scurtă revelații și care iubește mai mult romanul, tocmai din lipsa revelațiilor în cele mai multe dintre cazuri.
Ce texte mi-au atras atenția? ”Casa cu meduze” mi-a adus aminte de adolescență și este un text intens, neașteptat, despre primele încercări de explorare sexuală a unui tânăr de doar 14 ani. În ”Blocată în lift”, o persoană de gen feminin s-a săturat de bărbatul cu care trăiește, un îmbătrânit profesor de pian. Dar rămâne blocată în lift, prilej cu care descoperim cine este ea cu adevărat. ”Cabina telefonică” este una dintre cele mai faine povestiri, despre revenirea din comă, telepatie și dorința de a evada, de a supraviețui:
”Casa era zilnic în continuă transformare și găsea tot mai puține posibilități de ieșire. A încercat chiar să scoată podelele cu totul, dar ceva nevăzut a tras-o înapoi. Era cumplit. Fără casă parcă ar fi murit. Casa era o prezență puternică, vie, alertă și-i intuia planurile. Din toate cotloanele ei o spiona și-i făcea să-i fie frică printr-un simplu scârțâit.” (pag. 46-Cabina telefonică)
Panta multor povestiri duce spre fantastic și uneori spre absurd, așa cum scriam mai sus, precum în ”Epidemie de inimi”, care ne dezvăluie povestea unui bărbat care își pierde inima și, drept urmare, nu mai are decât trei zile de trăit. Este o poveste fantastică despre sufletului uman, pentru că bărbatului în cauză nu-i mai rămâne decât să-și facă, cu sinceritate, o autoanaliză a vieții trăite. ”Ultimele zile din viața Morții” îmbină umorul cu absurdul, fiind o interesantă perspectivă despre cum Moartea este de multe ori nedreptățită față de Viață. Am resimțit acut dorința de mi se răspunde la întrebarea ”De ce nu a făcut acest text mai lung?” atunci când am citit ”Vocea de la metrou” și ”365 trepte spre Soare”. În prima povestire, descoperim o frumoasă poveste de dragoste dintre un navetist cu metroul și vocea care anunță trenurile, o frumoasă artistă-păpușar:
”Dimineața era plin de oameni cu fețe muncite mergând teleghidat spre lucru. La metrou se înghesuiau iritați unul în celălalt, cu somnul încă agățat de ei și cu grijile și nevoile furnicându-le sub piele. Acești cetățeni respectabili doreau cu tot dinadinsul să ajungă primii la lucru, ca să poată lenevi în voie cu ceașca de cafea pe birou și cu ochii injectați în tabelele Excel, îngăimând câteva prejudecăți despre situația actuală a lucrurilor în țară.” (pag. 123-Vocea de la metrou)
Nu întâmplător, cel mai bun și închegat text este și cel mai lung și este cel care dă numele volumului, ”Pădurea lui Joaquin Phoenix”, care îl are în centru chiar pe cunoscutul și controversatul actor american. Este o poveste despre singurătate și dorința de a fi singur, mai ales după hărțuiala continuă a presei, a paparazzilor. Lumea îl consideră și îi consideră pe actori aidoma personajelor pe care le interpretează, lucru respins de Joaquin Phoenix și de mulți alți actori. În plus, el s-a retras temporar din lumea filmului, și-a lăsat barbă, a devenit un ascet, măcar din punct de vedere fizic, s-a apucat de fumat și de cântat, lucruri care se văd mai ales în documentarul celebru ”I’m Still Here”. Celestin Cheran a utilizat acest scenariu prestabilit pentru a vorbi despre această lume, despre Joaquin Phoenix, care se refugiază din fața fățărniciei lumii în propria pădure, unde descoperă prieteni și remedii împotriva singurătății:
”Nu erau semnificații ascunse în spatele rolurilor, gesturile sale nu erau metafore, nu, era doar munca sa. Dar lor le plăcea să se tatueze din cap până în picioare cu iluzii. Să prindă din zbor păreri pe care să le vândă drept certitudini” (pag. 67-Pădurea lui Joaquin Phoenix)
Acest volum este unul meritoriu, dar (știu că îmi voi atrage ”antipatii”, așa cum am mai discutat și pe Facebook) Celestin Cheran ar trebui să facă un pas spre texte mai lungi, dacă nu neapărat un roman, măcar spre texte care să le depășească pe acestea. Talent are, imaginație de asemenea, este nevoie de o aprofundare a povestirilor, pentru a pune cititorul în fața unor dileme, în fața unor mesaje, a unor întrebări dincolo de textul scris, lucruri care se ating destul de greu cu proze așa de scurte.
