Omul căzător, de Don DeLillo

”Omul căzător”, de Don DeLillo

Editura Polirom, Colecția ”Biblioteca Polirom. Actual”, Iași, 2015
Traducere din limba engleză și note de Maria Ioana Apostol

Există voci care afirmă că cea mai puternică imagine a terorii de la începutul secolului XXI ar fi fotografia realizată de către Richard Drew în timpul atacurilor de la 11 Septembrie din New York, imagine ce prezintă un om în cădere din Turnul de Nord al clădirii World Trade Center. The Falling Man întrece orice formă de artă și ne demonstrează că realitatea poate fi mult mai dură decât imaginația. Autorul american Don DeLillo folosește ideea în cadrul cărții ce poartă numele fotografiei, omul căzător fiind de data aceasta un artist ce sare de pe clădiri, rămânând suspendat în aceeași poziție cu omul din fotografie, încercând să aducă poate un omagiu celor care au fost nevoiți să facă acest gest, sau mai degrabă să reamintească locuitorilor New Yorkului faptele recente ce încercau să fie date uitării.

Criticii afirmă că Omul căzător redă cea mai limpede imagine a evenimentelor din acea zi și că DeLillo ar fi reușit să arate cum funcționează legătura dintre terorist și cel care supraviețuiește atacului. Părerea mea este că autorul a atins un punct sensibil și anume haosul psihic în care locuitorii orașului s-au aflat după acele evenimente, o teroare mascată prin afișarea unui comportament normal sau de o anumită rutină care de fapt nu era decât un colac de salvare împotriva nebuniei.

Romanul urmărește „întoarcerea” lui Keith, un bărbat ce a supraviețuit atacului, în rutina zilnică, o rutină oarecum idealizată căci Keith fuge din acel iad şi nu se duce la un spital, ci acasă la fosta lui soţie, Lianne, revenind astfel la o viață de care fugise înainte de atac. Copilul celor doi, Justin, are nişte prieteni alături de care priveşte cu binoclul pe fereastră după alte avioane deturnate şi după, Bill Lawton, adică Ben Laden. Nina, mama lui Lianne, şi Martin, prietenul Ninei, un critic de artă german, vin cu tot felul de idei interesante şi par a fi vocea critică de care se foloseşte DeLillo. O prezenţă futilă – Florence, o femeie la care Keith ajunge pentru că vrea să-i înapoieze poşeta cu care se trezise în braţe după ce fugise din turn.

Romanul este construit din mai multe fire epice care se succed ca într-un dosar de probe. Acest fel de a scrie oprește cursivitatea romanului, cititorul simțindu-se mai atras de subiect și de perspectivele din care este acesta abordat, decât de stilul romancierului. Lectura presupune parcurgerea unor fragmente din viața unor personaje extrase din tumultul de după 11 Septembrie, care-și expun părerile și critica față de teroriști, dar și față de propria țară. Iar faptul că aceste personaje sunt solitare în ciuda faptului că sunt împreună, denotă încă o dată nebuloasa în care se aflau locuitorii New Yorkului după acele evenimente….fără direcție, singuri și urmăriți la fiecare pas de simbolurile atacului ce apar în desenele realizate de către bătrânii suferind de Alzheimer sau în operele de artă din apartamentul mamei Liannei.

Nu am citit alte cărți dedicate acestor evenimente și nu aș putea să spun care a fost aportul scriitorilor în această direcție. Ce știu însă este că DeLillo adoptă o atitudine neutră și prezintă câte puțin din lumea celor două tabere, a victimelor și a teroriștilor: comportamentul teroriștilor ce poate fi înțeles făcând abstracție de victime, al oamenilor care și-au pierdut credința imediat după acele evenimente, a celor care vedeau dușmanul peste tot și ar fi vrut să-l atace în mod direct.

DeLillo analizează atât persoanele afectate în mod direct de către atentate, cele care au fost acolo și au supraviețuit, Keith și Florence, dar și pe ceilalți, care doar au privit sau au avut rude afectate de atacuri. În acest sens, Lianne reprezintă punctul nevralgic. Dacă Keith este gata să se cufunde împreună cu Lianne într-o viață măruntă, Lianne este atacată din toate direcțiile de factori externi ce o împiedică să meargă mai departe. Și pentru că a crede este întotdeauna dureros, Lianne admite că era liberă să gândească, să se îndoiască şi să creadă totodată. Dar nu mai voia. Dumnezeu ar fi cotropit-o, ar fi slăbit-o. Dumnezeu ar fi fost pentru ea o prezenţă de neimaginat. Un singur lucru voia: să se scuture de pulsiunea credinţei şubrede pe care o simţise mai toată viaţa.

Tribut adus atentatelor de la 11 Septembrie, Omul căzător aruncă o privire de la înălțime, din postura omului căzător, asupra a ceea ce rezultă din căderea sa: un simulacru ce se prăbușește mai ceva ca turnurile.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro/E-book.