O viaţă în Gulag, de Dmitri Vitkovski

”O viaţă în Gulag”, de Dmitri Vitkovski

Editura Corint, Bucuresti, 2013
Prefata la editia franceza de Nicholas Werth
Traducerea din limba rusa de Antoaneta Olteanu

Destinul/viaţa lui Dmitri Vitkovski reprezintă altă dovadă incontestabilă a distrugerii şi deformării vieţii umane care se pare a fost principalul obiectiv al regimul comunist atât în Rusia, cât şi în orice alt colţisor din această lume. Vitkovski şi-a descris experienţa petrecută în arhipelagul Gulag în volumul „O viaţă în Gulag”[1] care, în ciuda dimensiunii reduse, concentrează o experienţă umană foarte complexă. Cartea a fost depusă la puţin timp de la apariţia nuvelei lui Soljenitin, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, tot la redacţia revistei Novii Mir în 1962, însă din motive evidente (uriaşul impact al cărţii lui Soljeniţîn), redacţia a fost nevoită să tot amâne publicarea până când însuşi autorul a murit în 1966 (la 65 de ani). De altfel, Soljeniţîn i-a folosit expertiza pe ultima suta de metri, când, paralizat, Vitkovski a citit câteva capitole din celebrul Arhipelag Gulag, după cum mărturiseşte Soljeniţîn. Din nefericire, cartea nu a apărut în Rusia decât treizeci de ani mai târziu, la începutul anilor 1990.

Născut într-o familie în care tatăl său era militar de carieră în Armata ţaristă tocmai la Riga, unde se afla cantonată unitatea condusă de tatăl său, Dimitri Vitkovsi a cunoscut tragedia de tânăr, căci, în contextul izbucnirii Primului Război Mondial, tatal şi trei din fraţii săi mai mari, înrolaţi şi ei, au fost ucişi. La doar paisprezece ani, împreună cu mama distrusă, a fost nevoit să facă drumul de la Moscova pentru a identifica trupul neînsufleţit al tatălui. Până în ajunul Revoluţiei bolşevice, autorul a studiat la şcoala de cadeţi de la Moscova, şcoală care a fost rapid desfiinţată în noul context politic (o unitate de cadeţi a fost printre ultimele care au luptat în Palatul de Iarnă din Sankt Petreburg împotriva trupelor roşii la 7 noiembrie 1917). Ghinionul vieţii sale a fost că a ascultat sfatul oferit de un profesor din Moscova care l-a îndemnat să meargă să studieze la Institutul Tehnologic din Tomsk din Siberia Centrală, care, în acele momente părea departe de tulburarile care aveau loc în Rusia europeană. După ce a traversat aproape jumătate din Rusia, a început să studieze la Tomsk de unde a fost recrutat cu forţa în armata albgardistă a amiralului Kolceak, înainte de prăbuşirea regimului său siberian efemer.[2]

După înfrângerea şi destrămarea unităţilor lui Kolceak, Vitkovski şi-a reluat studiile pe care le-a absolvit în 1926 când a fost pentru prima dată verficat de oraganele CEKA. Chiar dacă şi anchetatorul i-a declarat că nu se făcea vinovat cu nimic, totusi a primit o sentinţa de a se exila trei ani de zile în zona fluviului siberian Enisei, la Eniseisk. „Încă nu dispăruse tradiţia umanităţii şi nu fuseseră aplicate noile metode de smulgere a depoziţiilor, care vor prolifera în anii următori”[3] Pentru a se întreţine, s-a angajat în diverse locuri. Amintirile din Siberia se concentreaza mai degrabă asupra frumuseţii naturii (descrie ca un îndrăgostit fluviul Enisei) decât asupra privaţiunilor. După ce şi-a ispăşit cei trei ani de exil, s-a angajat la o uzină chimică din Asia Centrală de unde în anul 1931, Dimitri Vitkovski a fost din nou arestat, el fiind înregistrat în „baza de date” a OGPU/NKVD pentru că în dosarul său era consemnată scurta prezenţă în armata lui Kolceak. A ajuns în lagărul Kem de unde erau de regulă îmbarcaţi deţiuniţii către Arhipelagul Solovki.

“Pe vremea mea Kemperpunkt a fost vizitat de un grup de ziarişti străini. Străinii, bine îmbrăcaţi, mergeau însoţiţi de şefii lagărului, puneau deţinuţilor tot felul de întrebări şi păreau deplin siguri de rezultatul vizitei lor. În mod evident, nu înţelegeau că, şi dacă ar fi putut pune întrebările între patru ochi, tot nu ar fi aflat adevărul.”[4]

A fost vărsat construirii canalului care trebuia să lege Marea Albă de Marea Baltică, unul din primele ambiţii megalomanice ale lui Stalin unde a fost numit şeful ecluzei 18 doar pentru că era inginer. Nici nu conta că era inginer chimist! Descrie concludent iarna la Belomorkanal: „Pământul, lipsit de covorul gras de muşchi, a îngheţat imediat şi s-a transformat. într-un amestec de nisip, pietriş şi bolovani, tari ca betonul. Poţi să dai cu târnăcopul, să-l rozi cu dinţii, nu ai cum să scoţi mai mult de o sută de metri pătraţi pe zi. Iar norma zilnică este de doi metri cubi. Şi mai bate şi un vânt geros, pătrunzător, iar încălţămintea s-a stricat şi picioarele îşi arată degetele.” Drept urmare, oamenilor care deja li se micşoarase raţia la 300 de grame de pâine nu mai puteau ieşi la muncă, zăcând letargici în barăci. Oamenii puteau să moară fără probleme în timp ce pentru fiecare cal mort vinovaţii erau trimişi în judecată „Şi tot atunci se scria şi se vorbea extrem de mult despre faptul că în ţara noastră se manifestă o grijă părintească pentru soarta fiecărui om în parte.”[5]Într-o altă zi „a început să bată şi să urle vântul, să cadă o zăpadă măruntă, uscată, înţepătoare. Nu să lucrezi, ci să stai în picioare abia mai poţi”[6].

După terminarea lucrărilor, autorul a asistat şi la trecerea vasului „scriitorilor-propagandisti” în frunte cu Maxim Gorki. Anne Applebaum descria foarte exact momentul “După triumfala călătorie cu vaporul a lui Stalin pe canalul terminat în august 1933, Gorki a condus o delegaţie de 120 de scriitori sovietici într-o călătorie similară. Scriitorii au fost (sau cel puţin s-au prefăcut a fi) atât de încântaţi de această călătorie, încât abia şi-au putut ţine în mâini caietele de notiţe. Degetele lor tremurau de emoţie.(…) Chiar şi pentru standardele extrem de joase ale realismului socialist, cartea care s-a născut din eforturile lor, Kanal imeni Stalina (Canalul numit Stalin) este o mărturie grăitoare a coruperii scriitorilor şi a intelectualilor din societăţile totalitare.” Cum descrie un martor ocular scena?„Pe punte se înghesuie inşi cu ochelarii de baga, cu block-notes-uri, cu aparate de fotografiat. Scriitori! Vin cu brigada şi apoi răspândesc legenda creată, care spune că ne-am îndreptat prin muncă, am renăscut şi ne-am transformat în oameni cinstiti.” Unul din scriitori dă nas în nas cu deţinutul inginer Vitkovsi şi-l întreabă pentru ce crimă a fost condamnat. „E interesant de aflat ce răspuns aşteaptau acesti stăpâni ai ideilor? Că sunt condamnat pentru un complot care nu a avut loc? Ca ei să împrăştie în lumea toată acest răspuns şi eu să mai primesc încă zece ani? Şi, de fapt, despre ce să vorbesc cu aceşti creatori ai optimismului oficial?!” Un coleg îi răspunde, afirmând, spre stupefacţia scriitorului propagandist, că Vitkovsi era condamnat pentru tentativă de revoltă armată împotriva Puterii sovietice! La care propagandistul oficial dă o replică de pomina „Aşa de tânăr! La ce v-a trebuit vouă revoltă!”

După Belomorkanal, a fost trimis şi mai la nord, în peninsula Kola, pe râul Tuloma fiind numit şeful unui şantier care construia o hidrocentrală „Tuloma e mult dincolo de Cercul polar. Iarna, acolo, trei luni nu răsare soarele, iar vara trei luni nu apune”[7] Vitkovski descrie fascinantele şi neobişnuitele schimbări ale naturii la acea latitudine „Uneori, deasupra orizontului nordic apare un arc uriaş, precum un curcubeu lăptos, care-şi sprijină capetele pe pământ.”[8] Eliberat doar după cinci ani pentru că în acea perioada a. Gulagului se putea reduce pedeapsa dacă deţinutul se comporta bine/se reeduca prin muncă, o practică ce a fost sistată la mijlocul anilor 1930. „Unde să mă duc? Ce să fac? Nu am casă, nu am familie, nu am nici o avere în afară de pelerina din lagăr. Trebuie s-o iau iară de la capăt.”

S-a confuntat cu cercul vicios al reintegrării conform practicii kafkiene a sistemului bolşevic „pentru a avea o slujbă trebuie să fii în sindicat iar pentru a fii în sindicat trebie să ai o slujbă.” Foştii prieteni din Moscova îl evită, este un paria: „Nimeni nu poate face nimic pentru mine. Unii nu vor, în mod deschis, şi chiar evită întâlnirile, ceilalţi nu pot. La direcţii şi la trusturi pur şi simplu oamenii nu discută.”[9] Ajuns în Asia Centrală, departe de centru, a devenit şef de sectie la fabrică chimică din Cimkent, iar peste un an s-a mutat la Vladimir. În decembrie 1938 a fost arestat a treia oară „noi ştim tot” şi a avut marele noroc că Stalin oprise Marea teroare printr-o telegrama secerta în noiembrie. Altfel mai mult ca sigur ar fi fost împuşcat. În celula, gândaci, păduchi, ploşniţe „E chinuitor, dar nu e greu ca un om sătul să nu mănânce nimic o zi, două chiar şi trei. Dar când eşti înfometat sistematic, zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, foamea este respingătoare şi groaznică. Tot timpul visezi numai mâncare; tot timpul mergi în jurul mâncării- iei pâine, zahăr, unt, mere – nu ştiu de ce mai ales mere -încerci să mănânci, le bagi în buzunare, în sân, în căciulă, şi tot timpul ceva te împiedică şi tot timpul trebuie s-o iei de la capăt. Toate gândurile ca şi visele, sunt pline de reprezentări ale mâncării, toate discuţiile, ca şi visele, revin la mâncare”[10] A întâlnit şi categoria celor care credeau că „în cazul lor s-a făcut o eroare dar toţi ceilalţi sau, în orice caz, cea mai mare parte a lor îşi merită pe deplin soarta. Iar metodele? Asta e, la război ca la război, faţă de duşman sunt bune orice metode.”

Este torturat (bătut) pentru a semna fără să ştie ce, ţinut în picioare şi privat de somn timp de trei zile, pentru a fi intimidat, mutat şi băgat timp de două luni într-o celuă cu deţinuţii de drept comun pe care el îi cunoştea foarte bine după ce-i avusese în subordine la ridicarea ecluzei de la Belomorkanal astfel încât nu a avut probleme cu ei, aceştia îi dădeau chiar de mâncare. „Mi-am dat seama imediat că sarcina principală este aceea de a rezista în faţa presiunii conjugate, distrugătoare, în faţa tristeţii, inactivităţii, acuzelor mincinoase şi a cinismului original, îngrozitor, al mediului-o reacţie firească a disperării din sufletul fiecărui deţinut.” După doi ani de „anchetă” în care el a refuzat să semneze orice declaraţie, a fost eliberat. La final, fostul anchetator care ajunsese să-l simpatizeze, i-a vorbit de parcă ar fi fost cei mai buni prieteni. Însă documentul de la organe prin care se atesta că a petrecut alţi doi ani în Gulag a cântărit ca o piatră de moară în încercarea lui (a câta oare?) de a-şi construi o viaţă normală.

A ajuns inginer de schimb într-o făbricuţă de uleiuri electrice din Caucazul de Nord. Înrolat în 1942, în contextul înaintării trupelor germane şi române şi în Caucaz într-un regiment de apărare antiaeriană, iar apoi în trupele GPU, ce ironie!, dupa cum remarca şi el, se îmbolnăveşte de tifos exantematic, petrecând sfârşitul războiului în spital. A reuşit să se  strecoare din nou lângă Moscova, profitând de aparenta relaxare de după războiul câştigat, la un laborator chimic,  unde a lucrat şase ani, şi-a întemeiat o familie, însă denunţul unui coleg a trezit suspiciunea organelor care l-au anchetat din nou, obligându-l pe directorul instituţiei să-l dea afară. În plus, i se impune şi interdicţia de a rezida în Moscova, oraşele speciale (aproape toate) şi cele de graniţă. O lovitură cumplită pentru moralul său, însă soţia şi ideea responsabilităţii pe care o resimte faţă de fiul sau de numai doi ani şi jumătate l-au susţinut în această nouă încercare. A luat din nou calea exilului şi a reuşit cu mare dificultate  să se angajeze în Ucraina, la o fabrică de uleiuri eterice. Abia în 1956, al treilea an de la moartea lui Stalin, a fost reabilitat, mai mult forţat de către acelaşi ofiţer MGB care-l anchetase anterior şi care-i comunică amuzat că în dosarul său nu era absolut nimic incriminatoriu. Generos, statul sovietic îi plăteşte daune în valoare de un salariu mediu!

Dimitri Vitkovski a reuşit să-şi păstreze puterea interioară de a admira natura rusă, nu există capitol din scurta sa carte în care să nu descrie frumuseţea mediului înconjurător (fie că este vorba despre fluviul Enisei, peninsula Kola, munţii Caucaz), ceea ce dovedeşte că în ciuda nenumăratelor privaţiuni şi chinuri pe care le-a trăit, a reuşit să pastreze, după cum remarca şi Nicolas Werth în prefaţă, o detaşare care poate l-a salvat de la pustiul sufletesc în care atât de mulţi deţinuţi sucombau. O încărcare cu energie pozitivă într-un univers dominat de urâţenie. De ce mărturia lui este importantă şi relevantă? Pentru că dezvăluie foarte atent treptata, dar sigura, degradare a sistemului represiv/concentraţionar sovietic, având în vedere că Vitkovski l-a cunoscut încă de la început. De la simpla exilare în Siberia care păstra multe din elementele ţariste de îndepărtare a elementelor cu adevărat terorist-revoluţionare, unde beneficiau în mare măsură de o relativă libertate (chiar şi de mişcare), trecând prin insulele Solvki, Belomorkanal, până la marea represiune din perioada 1936-38 şi apoi, din nou exilul în Ucraina. Practic din 1926 până în 1956, viaţa lui a fost distrusă de sistemul stalinist de impunere a terorii. Cum bine şi-a ales titlul versiunii ruseşti a cărţii: o jumătate din viaţă, căci a murit în 1966, pentru că sănătatea-i fusese şubrezită de aceste continue încercări. „Şi totuşi, totul trece! Da, totul trece. Totul trece. Trec, se lasă la fund anii vieţii şi…oare nu fac parte dintr-un spectacol fantastic?”

Puteți cumpăra cartea: Libris.ro.