„Sete. O poveste despre mântuire, compasiune și misiunea de a furniza apă curată lumii”, de Scott Harrison
Editura Publica, București, 2019
Traducere din engleză de Louis Ulrich
„În fiecare după-amiază, în timp ce se întorcea acasă cu un bidon de 20 de litri în spate, se întreba: Cum să folosesc astăzi apa asta? Să spăl uniformele de școală ale copiilor? Să gătesc pentru familie? Pentru grădină? Îmbăiat? Cât de mult putem să bem din ea?
… nu folosea niciodată apa pentru ea însăși”
Dacă “Sete” ar fi ieșit în colecția Narator, cred că n-aș mai fi fost păcălită de conținut. Titlul m-a făcut să aștept o carte despre lipsa apei, unde și cum lovește ea, de ce există și care sunt consecințele ei. Nu am aflat asta, am dat de povestea unui om, lucru care m-a descumpănit puțin. Am avut senzația de lipsă, de sete mai tot timpul cât a durat citirea cărții, chiar din cauza asta, ea nu-mi potolea nevoia pe care pornisem s-o satisfac. Până la urmă m-am resemnat. Citeam povestea unui succes. Apoi m-am gândit că citesc atât de rar o poveste personală despre un succes. Poate e un exercițiu care trebuie făcut din când în când. La finalul ei îmi puneam o mare întrebare: pentru cine e potrivită cartea asta?
Pe cine caută cartea asta și cine o caută pe ea?
Există un mare destinatar pe care îl văd la orizont, pe lângă cei mici precum sunt eu, de fapt chiar doi. Primul, care probabil nici nu are habar câtă nevoie are de ea, este cel care are un ONG și are ca scop facerea de bine. Acesta ar putea avea, în cartea asta, cursul vieții lui, ar putea avea o revelație. Caritatea are nevoie de punere în scenă, este evident după e parcurgi povestea. Da, da, exact! Facerea de bine este un rock star, baby, are nevoie de decibeli, de păr ridicat pe brațe, de fiori pe șira spinării, are nevoie emoție și de tremur, de cutremur. Caritatea de catifea, cea ascunsă, discretă și anonimă, are o soră geamănă, una care electrizează oameni, care îi ridică și îi unește pe unii de alții, îi face să se simtă parte din ceva unic, una care are forța unui uragan, care mută munții într-o seară. Caritatea însemnă emoție. Gândul că faci o faptă bună este satisfăcător, mulți nu au nevoie de mai mult. Dar ștacheta se poate ridica. Alta e să vezi că poți să salvezi pe cineva anume și că prin tine personal, prin gestul tău, asta chiar se întâmplă sub ochii tăi în timp real. Ei, asta poate fi incomparabil. Asta ar putea genera chiar o adicție, și cred în secret că Scott Harrison este atins de ea. Să-i faci pe alții fericiți e un drog. Să simți că ai puterea de a face asta, este un drog și mai puternic. Să cauți mereu un public asupra căruia să-ți exerciți puterea, ce este? Este asta manipulare emoțională? Sigur că este! Este asta corect? Câtă vreme îți spun de la început că asta urmăresc, asta îți voi face și bani vreau să obțin de la tine, este corect. Câtă vreme bine se face cu toți banii tăi, e corect. Câtă vreme îți comunic că din banii tăi mă voi plăti și pe mine pentru a putea face binele mai departe, e corect. Pare ușor? E ușor să-i faci pe oameni să dea din buzunar, parte din banii lor? Cât e de greu sau de ușor se vede în povestea lui Scott Harrison.
Al doilea mare destinatar este omul înzestrat cu forță de acțiune, înrobit de plăcerea lucrului pe care-l face, dar care este orientat total greșit și care este pe deplin conștient de nocivitatea actelor lui. Și făptuirea răului necesită resurse, efort, chiar competențe, inovație, creativitate. Povestea asta dovedește că poți face cam același lucru, dar orientat în direcție opusă, în direcția binelui. Îți place să-i bați pe alții? Atunci fă-te bodyguard, alege boxul. Îți place să furi? Inventează sisteme anti-furt, fă-te parte dintr-un sistem de securitate. Îți place să minți, să fabulezi? Fă-te scriitor (râd, îmi permiteți, vă rog). Ce-i plăcea lui Scott să facă? Să se distreze. Să petreacă. Să bea și să se drogheze, noapte de noapte, în compania oamenilor bogați și celebri, pe bani mulți. Bani câștigați, nu cheltuiți. Există așa ceva? Există, dacă știi să faci asta ca un profesionist. Societatea occidentală răsplătește asta, așa cum cea medievală răsplătea bufonul ca să țină lumea bine dispusă. Scott Harrison dovedește că un om e ca un fulger, se poate deplasa, în zig-zagul lui, în orice direcție, emanând aceeași lumină, cu aceeași intensitate. Dar poate fi un spectacol de lumini sau un ucigaș de oameni, adică lucruri diametral opuse. Poate face scrum o pădure sau poate fi cea mai frumoasă imagine dintr-un concurs de fotografie. Este vorba de alegere, ea face diferența.
Sigur că și oricare dintre noi putem fi audiența potrivită. Noi putem face parte dintre cei care donează. Donația este, împreună cu filantropia, semnul cert al unei civilizații mature și al unei societăți echilibrate. Caritatea aparține profundei umanități.
Cine ești tu, Scott Harrison?
În prima parte, povestea copilăriei lui Scott este un amestec de obișnuit și neobișnuit, și, la fel cum s-a întâmplat cu viața lui în tinerețe, familia întreagă a avut mai multe schimbări de direcție destul de radicale pe când Scott era doar un copil. O schimbare care le-a influențat traiectoria până târziu, până în momentul de față, a fost orientarea spre o viață religioasă. Fără a deveni fanatici, părinții lui Scott au ales să trăiască o viață orientată spre Dumnezeu, spre cumpătare, implicit spre niște valori morale care cadrau cu litera Bibliei. Abstinența, respingerea păcatului de orice natură, disciplina, buna cuviință, au fost impuse în casă de timpuriu.
<<Cam pe când am împlinit 2 ani, tata a reluat legătura cu un vechi prieten care se căsătorise și trecuse la neoprotestantism. Ceva legat de cuplul acesta (felul în care își trăiau viața, se iubeau și se respectau) a intrigat-o pe mama. A început să citească Biblia și să se roage mai des și l-a încurajat pe tata să participe la o lectură în grup a Bibliei care se ținea marți seara în casa acelui cuplu. Mai mult din curiozitate, el a fost de acord să meargă.
„Am putea crede că suntem oameni buni”, a spus liderul grupului într-o seară, „dar Biblia spune că faptele noastre bune sunt precum zdrențele. Fiecare dintre noi este păcătos. Vrem să ne conducem propriile vieți, noi să fim la cârmă. Nu vrem să ne spună cineva cum să trăim, mai ales Dumnezeu.”
In fiecare seară de marți, părinții mei se întorceau acasă puțin tulburați.
– Chuck, suntem noi oameni buni? întreabă mama.
Stăteau în pat vorbind ore întregi despre păcatele lor: invidie, lăcomie, nerăbdare, egoism.
După nouă săptămâni de studiu a bibliei, mama și tata au căzut în genunchi în dormitorul lor și și-au încredințat viețile lui Isus. Începând din ziua aceea, tata a încetat să mai înjure – un obicei greu de lepădat pentru un fost ofițer naval. Și-a scos, de asemenea, carnetul de cecuri și s-a confruntat cu ceva care îi stătuse pe conștiință. Cu câțiva ani în urmă cheltuise 400 de dolari cu un cadou de nuntă la un magazin, dar proprietarii au pierdut cecul și el n-a fost încasat niciodată. De fiecare dată când tata își verifica acel carnet de cecuri, se simțea norocos. Dar integritatea era o parte importantă a vieții de creștin, așa că a scris un cec de 400 de dolari și l-a trimis magazinului împreună cu o notă explicativă.
Pentru mine, noua noastră viață creștină însemna că onestitatea, respectul și obediența erau acum norme sacre ale casei noastre.>>
Deși la vârsta majoratului Scott va socoti că este necesar să arunce toate aceste valori pe fereastră, toate s-au dovedit a fi formatoare. În profunzime, copilul construia o fundație pe care adultul urma să o folosească pentru a clădi un nou edificiu pentru sine, mult mai târziu. Deși Scott Harrison nu este un practicant fervent, un habotnic, temelia lui este cea a unui creștin. Așa cum o busolă caută nordul mereu, conștiința lui Scott Harrison nu s-a liniștit până nu s-a orientat înspre Bine. Atâta doar că drumul spre Bine face ocoluri mari și trece uneori chiar prin iad.
O altă schimbare survenită în viața familiei a fost adusă de boala mamei. Alergiile de care avea să fie afectată erau atât de violente, încât au fost nevoiți să recurgă la soluții bizare, total neobișnuite. Fără să vrea au devenit niște excentrici, cu un stil de a trăi, și de a adapta habitatul la nevoile lor, total neașteptat. Scott a fost stânjenit de ciudățeniile familiei lui.
„Deși n-am îndrăznit niciodată să le spun părinților mei, îmi doream în secret să fiu adoptat de familia Winston. Pentru mine, ei erau ca Brady Bunch o familie perfectă, tipic americană. Prin comparație, noi eram un trio ciudat care locuia într-o casă friguroasă, cu o mamă bolnavă și fără nici o pernă pe canapea.”
“…mama încercase 48 de alimente și identificase 12 pe care le putea mânca.”
„La un moment dat, mama a început chiar să reacționeze la televizor, radio, microunde și computer – în principiu orice emitea radiații electromagnetice. Nu putea să vorbească la telefon mai mult de 5 minute fără să amețească, așa că acoperea receptorul cu folie de aluminiu și ținea un cronometru mic la îndemână pentru a-și limita durata apelurilor.
Când n-a mai avut energie să gătească sau să spele, ne-am bazat pe amabilitatea prietenilor de la biserică. La un moment dat, o armată de paisprezece femei ne făceau pe rând curățenie în casă, cumpărături la băcănie și aveau grijă de mine în timp ce mama zăcea în dormitorul ei. Oricine voia să vină în contact direct cu ea, primea o listă de instrucțiuni în acest sens.
Eu și tata trebuia să ne purificăm, ca parte a ritualului zilnic. …… Înainte să mă apropii de mama, întotdeauna îmi făceam duș și mă schimbam în haine curate, ca să scap de mirosurile pe care le luasem de la școală.”
„A descoperit că stratul de poliuretan de pe parchet emitea vapori care puteau rămâne în aer doi ani. Așa că, de acum înainte, mama avea să-și petreacă timpul liber între un adăpost din afara casei și baia de la etaj, camera ei sigură. Dormea pe un vechi pat militar, înghesuit între cadă și toaletă. Într-o după-amiază, eu și tata am înfășurat ușa băii în folie strălucitoare de aluminiu, pentru a nu lăsa să pătrundă nici un miros de lac pentru lemn.
Afară, în curtea din spate, un prieten al tatei a construit pentru mama un acoperiș din placaj. Majoritatea zilelor, ea stătea acolo pe un scaun pliant, având alături o mică ladă frigorifică de culoare roșie, plină de mâncarea ei specială.”
Decorul acesta particular, modelat de boala mamei lui, nu i-a îngăduit prea multe libertăți, dar i-a impus multe restricții. Dorința de a fi folositor, disponibilitatea de a prelua sarcini nepotrivite cu vârsta lui au început să dispară. Copilul răbdător care își asculta și ajuta părinții, care își primea educația strictă și conformă cu valorile valabile în sânul familiei lui, avea să se evapore treptat în adolescență. Când valul de revoltă și teribilism a atins cota maximă, tânărul Scott Harrison a făcut o tumbă și s-a transformat, exact ca în povești, din cel bun, în exact opusul lui.
Școala de la miezul nopții, unde produsul de lux era starea de bine, iar cel mai greu examen, să menții starea de extaz
Transformarea lui Scott Harrison într-o pasăre de noapte este una parcă decupată dintr-un film. Tocmai pentru că, printr-un concurs de împrejurări, ajunge să se învârtă între celebrități ale lumii mondene. El, copilul unor neoprotestanți obscuri care-i cereau să nu bea alcool și să nu se uite la filme cu femei goale. Discrepanța dintre startul lui inocent și parcursul ulterior este aproape neverosimilă. Pașii dintre puștiul anonim și promotorul petrecerilor din Manhattan, care stă la masa dintre cea a lui Jay-Z și Puff Daddy, într-un club unde obișnuiții casei sunt Sean Penn și Heidi Klum, sunt incredibili.
Deși nu alocă multe pagini din carte acelei perioade, se simte o voluptate a succesului, a lucrului pe care îl duci la perfecțiune. E adevărat că se simte și umbra eșecului interior, al căderii, al copilului vinovat de trădare. Beția succesului emană ca un parfum tare, și pe lângă ea, vertijul adus de înălțime, de exclusivism. Acolo a învățat să folosească magia, între alcool și droguri, în miezul seducției, în întunericul locului privilegiat unde ploaia banilor curge fără încetare. Școala de la miezul nopții, unde produsul de lux era starea de bine, iar cel mai greu examen, să menții starea de extaz. Acolo Scott Harrison a învățat cum să facă un show năucitor plătit cu banii altora.
Promovarea cluburilor de noapte este o ocupație neobișnuită. Nu ești proprietarul spațiului și nu plătești băutură și facturile de electricitate. E un atu lejer, ca să zic așa. În localurile de clasă precum Lotus există două categorii de promotori. Promotorii care se ocupă de umplerea sălii, „subalternii”, aduc clienți plătitori obișnuiți și fac ca locul să pară animat. Eu eram promotor din cealaltă categorie, un promotor de imagine, iar sarcina mea era să susțin statutul lui Lotus de cel mai tare club din Manhattan. Promotorii de imagine aduc oamenii cu care ceilalți din încăpere vor să semene. Uitați-vă la orice reclamă Saint Laurent sau Calvin Klein și o să vă faceți o idee despre ce vorbesc: femei seducătoare de 1,80 m în fuste mini, tipi cu păr ondulat și dinți perfecți, rockeri în blugi mulați și geci de piele.
În fiecare săptămână, sunam cu Brantly o sută de oameni de pe o listă telefonică de modele, contacte la agenții de modeling, femei pe care le-am întâlnit la petreceri – și îi întrebam Hei, vrei să ieși diseară? Avem o petrecere la piscină sau E ziua Tarei sau Avem un DJ fenomenal din Paris care pune muzică în seara asta.
Pentru a avea succes ca promotori, pentru a organiza cu adevărat o petrecere, trebuia să găsim oameni plictisiți și să le prezentăm distracția, o formulă care se învârtea în jurul conceptului „modele și sticle.” Orice bancher bogat poate să cumpere o sticlă de șampanie de 60 de dolari și să o bea acasă, treaba mea era să-l conving să cheltuiască 600 de dolari pe aceeași sticlă pentru privilegiul de a o bea alături de un grup de oameni interesanți, cu nume exotice.
Pentru a participa la petrecerile pe care le dădeam nu era de ajuns să fii bogat. Trebuia să fii verificat de noi. Trebuia să pupi inelul să dovedești că puteam avea încredere că o să cheltuiești bani și o să te porți frumos. Fetele – așa le ziceam noi – trebuiau să se simtă întotdeauna confortabil. Adu un tip bogat nou care bea prea mult și încearcă să pipăie fetele și asta va fi ultima lui noapte.”
Unii ar spune că este slujba de vis. Dar un vis din care nu te mai trezești nu mai este viață. O petrecere nesfârșită de care trebuie să te îngrijești, poate devenii un coșmar plin de alcool, droguri, excese și oboseală cronică. Cumpătarea este o glumă, cum ai putea fi în centrul chefului sobru sau abstinent? Scott Harrison devenise un zombi. Cartea oferă fragmente se introspecție simplă, lipsită de sofisticare. Acest om nu zăbovește mult în cumpăna vieții lui, dacă ar fi să ne luăm după text. După câțiva ani de viață haotică care, în mod paradoxal, reprezenta succesul pentru cei care ce aveau în colimator viața de noapte a cercurilor mondene, ajunge să trăiască îndoiala. După care remușcarea, vinovăția, sentimentul că trăiește o viață greșită, devin permanente. Scott se simțea terminat fizic și ros de vinovăție pe interior. Deși a existat un stimul exterior, era deja pregătit pentru o schimbare radicală.
„Aveam 28 de ani și avusesem un parcurs uluitor. Dar ultimii opt ani de petreceri fuseseră ca o injecție constantă de adrenalină pentru corpul meu extenuat. Corpul îmi era sleit de puteri. Conștiința mea era prăjită. Nu-mi aminteam când râsesem sau plânsesem ultima dată pentru că am pierdut pe cineva sau ceva important pentru mine fără să fiu luat. Nu-mi aminteam când m-am rugat ultima dată. Mi-au trebuit aproape zece ani ca să dau lovitura, însă reușisem să devin cea mai rea versiune a mea.”
Noul Scott și vechiul Scott
Ca să ajungă omul care conduce azi charity: water, Scott a avut nevoie să se schimbe. Există momentul zero, adevărat, macazul, răsucirea pe călcâi, întoarcerea cu spatele la drumul spre iad. Decizia, ziua Z în care totul se schimbă. Dar acest totul nu este chiar totul. Doar moartea anulează tot ce ești. Acel tânăr nebun după senzațional s-a ținut după noul Scott. Acel tânăr care avea ambiția de a face cea mai tare petrecere din Manhattan, încă există în omul acesta dedicat unei idei umanitare. Tânărul acela inspirat, născocitor de trucuri, care-i făcea pe toți să scoată bani și să-i risipească pe o noapte de distracție, este încă în actualul Scott Harrison. Într-un fel face același lucru folosind același talent. Doar scopul lui este unul total diferit.
Atunci când a spus stop, și-a propus abstinența și o pauză în care să-și dedice timpul și resursele unei cauze umanitare. De atunci nu s-a mai oprit, pauza s-a extins și a devenit chiar viața lui. Nava spital Anastasis a organizației Mercy Ships l-a primit cu greu drept voluntar pentru a ocupa poziția de fotograf într-o misiune umanitară în Benin și apoi Liberia. Acesta a fost începutul. Unul greu, de vreme ce nimeni nu-l dorea nici măcar voluntar, căci experiența lui de viață era socotită total nepotrivită pentru cerințele misiunilor umanitare. A fost primit doar în schimbul achitării costului pentru masă și cazare. Ultimul trenul, cel salvator, a fost un vapor. Plecând să-i salveze pe alții, s-a salvat pe sine.
Să strângi bani în America și să faci apa să curgă în Africa nu se poate doar printr-o petrecere
De la acest moment urmează peste 300 de pagini de poveste. O poveste despre apă, apa care lipsește și pe care o scoți din piatră seacă. 300 de pagini în care charity: water se naște, se zbate să trăiască, crește și schimbă vieți, ajungând o organizație care a schimbat fața actului filantropic. Care a dat o nouă dimensiune donatorului, scoțându-l din anonimat. Care a schimbat sensul fericirii, împingând-o simultan înspre cel ce ajută și cel ajutat. Care a impus totala transparență a fondurilor obținute, ridicând etica la rang de religie. Scott Harrison a muncit pe brânci, dar a excelat în aceiași arie. Dacă vrei să strângi bani, spune el, fă o petrecere. Una atât de extraordinară încât oamenii să plătească pentru a fi acolo, parte din ea. Culmea e că filantropia l-a făcut mult mai celebru decât viața de noapte. Familia prezidențială l-a invitat la un mic dejun împreună cu soția lui. Cum a ajuns Scott un familist este povestit de asemenea. Ceea ce a făcut charity: water a depășit cu mult perimetrul Manhattan-ului. Rezonanța acestui nume este internațională și nu este doar o scamatorie publicitară.
Dorința de a da apă curată celor care nu au acces la ea, este frumoasă și nobilă, dar gândul de a te apuca de unul singur s-o pui în practică este utopică și nebunească. La început Scott s-a gândit doar la o comuniate, apoi a dovedit că este necesar să începi pentru a nu te mai opri. Felul lui de a aborda problemele și provocările este incredibil. În toate stă un sâmbure copilăros și ambițios, un raționament care simplifică lucrurile si le rezolvă ca și cum ar fi un show.
Totuși, s-a dovedit ca binele se face greu. Să găsești bani este esențial, dar nu suficient, trebuie și să faci ce trebuie cu ei. Să strângi bani în America și să faci apa să curgă în Africa nu se poate doar printr-o petrecere. Pentru asta e nevoie de oameni, de echipă, de strategie și organizare. În istoria fondării charity: water este o mică lecție despre provocarea de a crea o organizație funcțională și eficientă atunci când nu ai habar ce înseamnă asta. Dar este, mai mult decât orice, o mare lecție de viață și suma impresionantă a mai multor povești care au legătură cu această organizație.
„După ultima numărătoare, charity: water a finanțat peste 28 000 de proiecte care vor ajuta 8.5 milioane de oameni să aibă apă curată – oameni care nu vor mai trebui niciodată să cunoască viața așa cum era înainte de apă. Avem încă foarte mult de lucru. Și totuși mă trezesc în fiecare zi plin de speranța că vom rezolva această problemă în timpul vieții mele. Cred că împreună putem asigura această necesitate fundamentală pentru viața celor 663 de milioane de oameni care încă nu o au.
Sunt doar un tip care a construit o asociație de caritate – dar ea a redus puțin criza apei. La anul o s-o reducem mai mult. Așa se rezolvă problemele lumii: una câte una. De mine, de tine, de noi.”
Aveți poftă să puneți în practică un vis nebunesc? Vreți să fiți de ajutor? Vreți să priviți schimbarea personală ca pe ceva realizabil? Poate că în „Sete” o să găsiți marele ghiont, și forța de a spune: am s-o fac!
