”Numără stelele. O poveste din Copenhaga”, de Lois Lowry
Editura Arthur, București, 2015
Traducere din engleză de Alina-Nicoleta Ioan
Moto: ”Acum toată Danemarca trebuie să fie garda de corp a evreilor.”
Suntem în Danemarca anului 1943, o țară ocupată de naziști, care împânziseră străzile cu soldați atenți la tot ceea ce se întâmpla în jur, departe de vâltoarea războiului european, dar totuși întotdeauna pe fază la partizanii scandinavi, la cei care mai luptă pentru rege, la evreii care erau o populație importantă în Copenhaga. Contextul istoric este explicat destul de clar în Postfață: ”În săptămânile care au urmat Anului Nou evreiesc, aproape întreaga populație de evrei din Danemarca – aproximativ șapte mii de persoane – a fost transportată pe furiș în Suedia.”
Pe Lois Lowry, o cunoșteam de la ”Darul lui Jonas”, o distopie ce mi-a plăcut destul de mult, așa că reimaginarea unor evenimente reale din punct de vedere istoric a fost o surpriză, ce s-a dovedit a fi una foarte plăcută, pentru că este o carte ce poate fi studiată cu atenție în școli, încă de la clasele primare. Aventurile unei fetițe de câțiva ani prin primejdiile din capitala Danemarcei în anii celui de-al doilea război mondial nu pot fi decât atractive pentru un copil de vârstă școlară, fiindcă lumea nu s-a schimbat prea mult de-a lungul timpului și micile bucurii ale copilăriei, ca și micile necazuri, rămân aceleași indiferent de vremuri, indiferent de țară.
De altfel, chiar așa începe cartea: două fetițe se iau la întrecere pe una din străzile capitalei daneze, după ce ies de la școală. Nimic neobișnuit, am putea spune, deși acum e mult mai greu să alergi pe la colțuri de stradă, cu invazia asta a mașinilor. Totul se schimbă aproape într-o clipă și ne trezim în realitatea cărții: un soldat strigă aspru ”Halte” și, deși nu este cel mai înfiorător nazist, o umbră și un fior trec peste sufletele celor două fetițe. Circumstanțele le aflăm curând și ne trezesc dintr-o dată și ne aruncă departe de lumea copilăriei: Annemarie este o fetiță simplă, dar Ellen duce asupra ei, în timpurile grele aduse de naziști, povara etniei și religiei sale, părinții ei fiind evrei.
De Anul Nou evreiesc, în anul 1943, ”cineva” (vom afla din Postfață despre cine a fost vorba) i-a avertizat pe evrei că în următoarele zile, nopți, naziștii staționați în Danemarca îi vor căuta și vor fi trimiși în lagărele de concentrare. Cine a avut urechi de auzit, a strâns grabnic ceea ce a putut să ducă în spate și s-au ascuns, majoritatea dintre ei fiind transportați de către pescari în Suedia vecină și nesupusă de către nemți, peste apă și în condiții de clandestinitate, fiind astfel salvați de la o moarte sigură.
La fel se întâmplă și cu Ellen și familia sa, iar evenimentele descrise în carte prin intermediul amintirilor lui Annemarie se concentrează tocmai pe privirea unor fapte istorice prin intermediul gândurilor și personalității unui copil, unei fetițe care nu cunoscuse până atunci decât joaca, decât fericirea. E drept, avea și ea câteva cunoștințe vagi despre politică, despre naziști și evrei, despre rezistența unora împotriva ocupării țării lor sau despre bravura încă impozantă a regelui, fie el și supus împotriva vrerii sale:
”Știa ce e Rezistența. Îi explicase Papa după ce, trăgând cu urechea, auzise cuvântul și, luându-și inima în dinți, îl întrebase ce înseamnă. Luptătorii Rezistenței erau cetățeni danezi – nu se știa cine sunt ei, totul era un mare secret – care voiau prin orice mijloace să le facă rău naziștilor. Le distrugeau camioanele și mașinile și le bombardau fabricile. Erau foarte curajoși.”
Annemarie nu este doar martor al evenimentelor, ci deseori și participant activ și important al acestora. Ea este cea care, spre exemplu, duce coșulețul cu batistele (precum Scufița Roșie) menită, vom afla mai târziu, să adoarmă vigilența câinilor naziștilor, care căutau pe evreii ascunși prin vasele de pescari. O călătorie prin dimineața devreme, făcută cu un curaj aproape nesăbuit, fără să cunoască ceea ce transporta și împinsă de la spate de rănirea involuntară a mamei sale, care cunoștea mult mai bine potecile din pădurea întunecată de la țară.
Romanul lui Lois Lowry nu este doar o înșiruire seacă a unor evenimente istorice, ci este în același timp o carte a copilăriei, dar și un roman construit pe tipare polițiste, ce te ține aproape de întâmplări și personaje, curios fiind ce se întâmplă cu acestea, plin de empatie și emoție. Un exemplu aparte, despre cum fiecare om contează și despre cum faptele și evenimentele tragice nu trebuie uitate. Iar danezii au avut în acei ani atâta omenie și atâta sensibilitate față de prietenii și vecinii lor, încât merită rememorați prin astfel de cărți revelatoare (și spun asta chiar dacă ”Numără stelele” face parte dintr-o colecție pentru copii, nu este deloc doar pentru aceștia, ci trebuie citit de fiecare dintre noi).
1 comment