Noi în anul 2000: Patrie Română, țară de eroi!, de Simona Preda

”Patrie Română, țară de eroi!”, de Simona Preda

Editura Curtea Veche, București, 2014, 448 p.
Prefață de Vladimir Tismăneanu, 20 de ilustrații hors-texte

Volumul Simonei Preda este o lucrare de istorie a mentalităților, construită din perspectivă autobiografică, fără a abandona însă instrumentele cercetătorului; este investigată perioada comunistă și raportarea ei la copii și la copilărie, o perioadă din care o parte a fost cunoscută direct de către autoare. Inserțiile unor amintiri personale, despre felul în care prin ochii unui copil, dar și în familia sa, se percepea realitatea deformantă a regimului arată importanța pe care autoarea o acordă istoriei orale.

Alături de această metodă de cercetare, lumea copilăriei în regimul comunist este reconstituită din manuale, literatură pentru copii (în special de extracție istorică), revistele pentru copii Cravata roșie și Cutezătorii – de fapt una și a ceeași revistă, cu un scop unic, ce și-a schimbat doar numele; un aport semnificativ îl au și fondurile de documente din arhivele partidului unic, pe care autoarea le-a cercetat într-o investigație amplă.

Fără a nega puternicul sentiment de familiaritate cu lumea descrisă, ce se poate uneori traduce și în dezamăgire sau furie pentru o copilărie în cea mai mare parte furată de regimul Ceaușescu, am descoperit în cercetarea Simonei Preda o arheologie a terorii și a îndoctrinării, a felului în care erau creați „oamenii noi” și a modului în care se deforma istoria. Se disting trei perioade ale comunismului, care au influențat în mod direct mesajul partidului către copii: 1948-1964 (etapa începuturilor agresive), 1964-1971 (etapa de „liberalizare” a regimului comunist, de maximă deschidere) și 1971-1989 (etapa de edificare a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu).

Prima perioadă (1948-1964) este guvernată de modelele de homo sovieticus, inculcate tinerilor, preluate din romane de Ostrovski, Fadeev sau Gaidar; și noua literatură românească încearcă să se adapteze: din această perspectivă, sunt explicate romanele lui Sadoveanu (de pildă, Mitrea Cocor), Camil Petrescu (Un om între oameni), povestirile lui Preda (Desfășurarea), dar și texte de Eusebiu Camilar. Mult mai semnificativă decât literatura este însă propaganda în stare pură: cea din manuale, de la felul în care erau descriși conducătorii la studii de caz despre „mitul ilegalistului”. Întâlnim astfel portrete ale ilegaliștilor Vasile Roaită, Filimon Sârbu, Bela Brainer – doar câteva nume ce erau omniprezente în spațiul public, prin denumiri de instituții, acțiuni, colective etc. – dar și povestea lui Pavel Morozov, pionierul care și-a denunțat tatăl, bănuit a fi „contrarevoluționar”, sau a Zoiei Kosmodemianskaia.

După această fază mimetică, a doua perioadă a comunismului (1964-1971) aduce o notă de „originalitate”: crearea mitului Partidului. Vizate sunt cărțile de școală: „În cuprinsul abecedarelor exista o întreagă simbolistică a prezenței și înfățișării partidului. Simbolurile sunt solare, fie de inspirație iconografică, fie sugerate de elemente naturale. Din acest punct e vedere, stejarul era în principiu un substitut simbolic al conducătorului comunist (acest axis mundi îi reprezintă pe bărbați, pe comunitii țării). Lui i se adaugă gorunul (în directă legătură cu simbolul lui Horea și Avram Iancu de la Țebea), munții simbolizează prin tradiție permanența și înțelepciunea, partidul este asociat cu termeni ca zori, auroră, dimineață, revoluționarii obligatoriu cu flacăra, văpaia, copiii indică piritatea adeziunii. Comunismul în general avea nevoie de un vocabular din câmpul semantic al sângelui” (p. 228).

Analizând fenomene precum „glisarea dinspre internaționalism către naționalism” sau mituri precum cel al „patriei primejduite”, sunt dedicate pagini speciale unor texte literar-propagandistice precum Povestiri eroice de Eusebiu Camilar, Pistruitatul de Francisc Munteanu sau Cireșarii de Constantin Chiriță. Este și momentul în care se produce primul „conflict” între cercetătoare și „copil”, după cum mărturisește: „Nu pot pune Cireșarilor eticheta de roman ideologic în integralitatea sa, deși clișeele regimului, îndemnurile pionerești și spiritul comunist respiră la fiecare aventură a lor. Personal, iubesc Cireșarii, însă, din motive de obiectivitate, a trebuit să le dedic acest subcapitol” (p. 263).

Dar copilăria comunistă (sau trăită în comunism) nu înseamnă doar literatură, oricât de inspiratoare ar fi fost cărțile; în această a doua perioadă se nasc și „locurile memoriei” (după expresia istoricului Pierre Nora): muzeele de istorie a Partidului, închisoarea de la Doftana, casa natală din Scornicești a lui Nicolae Ceaușescu – locuri obligatorii de vizite sau de pelerinaje.

Ultima perioadă a comunismului (1971-1989) este o adevărată „punere în abis”: „Anii 1980 reprezintă pentru mine personal perioada claselor primare și gimnaziale (…) Eram integrată, ca toți ceilalți șoimi ai patriei și mai târziu pionieri, în tot acest modus vivendi pe care l-a presupus comunismul românesc: acțiuni de masă, practici agricole, vizite în fabrici, la muzee și la monumente istorice, defilări cu diverse ocazii, brigăzi artistice ad-hoc, cercuri literare și artistice, scenet cu subiecte istorice etc. Prin urmare, aproape toate textele la care voi face referință au făcut parte și din curricula pe care am studiat-o personal în anii de școală” (p. 286).

Întotdeauna mi s-au părut intresante versurile cântecului Noi în anul 2000 (nu mai țin minte autorul), pe care trebuia să-l intonăm la anumite sărbători; întotdeauna am înțeles primele versuri („Noi în anul 2000, / Când nu vom mai fi copii” – versuri care par și pe genericul filmului lui Mungiu, Occident, 2002) cu o virgulă în plus: „când nu vom mai fi, copii”. O inculcare a morții, omniprezente în acea „patrie primejduită”. Este și o grilă de lectură pentru calendarul comunist, al sărbătorilor vremii, care consacră o „ingerință a istoriei în spațiul social, o suprasaturare cu pseudoistoria”. Și din aceată lume demonic-caricaturală sunt selectate exemple și exemple; de pildă, resuscitarea lui Dromichete, conducător al dacilor de dinainte de Burebista, implică o „faimoasă” comparație: „ca și Ceaușescu, Dromichete avea o relație simbiotică cu poporul său, ducea un trai simplu (scena clasică a celor două mese), dezavua vărsarea de sânge și cultiva prietenia între popoare” (p. 300). Feminitatea și feminismul sunt și ele caricaturizate: „Dacă Ecaterina Theodoroiu constituie un fel de Ioana d’Arc autohtonă, modelul cunoaște multiple variante: Dochia, care rezistă farmecelor împăratului cotropitor, Maria din Butoieni, care ia parte alături de Mihai Viteazul la bătălia de la Butoieni, Oana, fiica oșteanului Nicoară care luptă pentru Ștefan cel Mare, Leana de la Drăgășani, care îl avertizează pe Tudor Vladimirescu de capcana pregătită de unul dintre căpitanii săi etc.” (p. 320).

Istoria există prin limbă, prin anumite expresii privilegiate, pe care textele, indiferent de autor, le reluau la infinit: „Exista de asemenea o serie de momente dificile ale istoriei, din ciclul Posada, Războieni, Călugăreni, când românii acționau întotdeauna în acord cu principiul unul contra toți, delegau soarta țării unicului lider, în care aveau încredere maximă pentru că de fiecare dată dușmanul era câtă frunză și iarbă.” (p. 321). Mai mult, „încă de când erau școlari în clasele primare, copiii aveau ca temă realizarea unor compuneri utilizând anuite grupuri de cuvinte cumm ar fi : lucrează de zor, depășirea planului, rezultatul muncii, satisfacție deplină, produse calitate, sărbătoarea muncii, întrecere în muncă, întâmpinarea sărbătorii. Elevul comunist dispunea de o educație completă: era un activ solist la Festivlul național Cântarea României, depozitar al unei nețărmuite dragoste de țară și de partid, un școlar sârguincios, care își cunoștea trecutul zbuciumat al țării, un atent colector de fier vechi și în fine un bun comunist, reprezentant de bază a lumii de mâine.” Și, pentru că era de mult primul bărbat al țării, cel mai neînfricat, Ceaușescu va deveni și primul copil: el acaparează, la nivelul programelor școlare și al manualelor metodice, orice sărbătoare, inclusiv 1 iunie („cel mai iubit fiu al poporului”).

Prin lucrarea Simonei Preda prezentul capătă noi dimensiuni, explicându-se unele mituri preluate din „epoca de aur”: dacismul atotacaparator al prezentului (inclusiv edificarea unor busturi ale lui Dromichete, Decebal ș.a. pe cuprinsul țării), reeditarea semnificativă a Povestirilor istorice de Dumitru Almaș (acum expurgate de fiul și de fiica poporului, Nicolae & Elena Ceaușescu), obsolența multor profesori de istorie (în special din ciclul preuniversitar, dar și universitari precum defunctul Gheorghe Buzatu sau editorii Tratatului de istorie al Academiei – Dan Berindei including, tratat aflat în centrul unor majore controverse acum câțiva ani). Toate sunt semne că „țara de eroi” și-a împrăștiat peste tot semințele „modificate genetic”, pe care acum Simona Preda le expune unei analize critice reale și necesare.

Puteți cumpăra cartea: Librex.ro.