”Neverland”, de Radu Găvan
Editura Herg Benet, București, 2015
Moto: ”O privesc și dragostea îmi țâșnește prin toți porii și o cuprinde, o dragoste disperată care o strânge cu putere la piept și îi spune că totul o să fie bine.” (pag. 59)
Am scris despre ”Exorcizat”, romanul de debut al lui Radu Găvan, acum aproape un an. Pentru un debut, mi s-a părut un roman foarte puternic și actual, unul care îți rămâne în minte mult timp și despre care auzi tot timpul vorbindu-se lucruri bune. Peste toate acestea, sunt de admirat și eforturile autorului de a se promova în mediul online, atât prin intermediul blogurilor, cât și prin cel al rețelelor de socializare, un lucru esențial, de care puțini scriitori contemporani și-au dat seama, și mai puțini l-au realizat. Acestea au fost doar câteva dintre motivele pentru care am așteptat și am citit rapid a doua apariție a lui Radu Găvan, ”Neverland”.
Acest al doilea roman are multe trăsături comune cu ”Exorcizat”, cu precădere prezentarea realistă a României anilor pe care îi trăim. Tocmai de aceea poate, aici nu suntem în fața unei surprize și lumea descrisă nu ne mai surprinde, așa cum a făcut-o în romanul de debut. Este o reluare inconștientă (chiar dacă personajele sunt construite diferit și pe alocuri mult mai profunde), iar aceasta scade din meritele romanului: mi s-a părut în multe momente că am mai văzut acest „film” al lumii interlope, al periferiei bucureștene, al mizeriei în care trăim, fie la Radu Găvan, fie în alte romane românești contemporane.
Să îl prezentăm pe unul dintre protagoniști, cel în jurul căruia se construiește acțiunea:
”Aveam douăzeci și cinci de ani când ne-am căsătorit, douăzeci și opt când s-a născut Letiția, treizeci și doi când am înșelat-o cu altă femeie și tot treizeci și doi când ea a murit. Acum am treizeci și trei.” (pag. 17)
Așadar, Anton are 33 de ani și este profesor de literatură. Este un tip destul de banal, acea tipologie a românului simplu, care speră prea multe de la viață și nu reușește mai nimic. Nici măcar pentru fetița lui nu are prea multe de oferit, mai ales acum că a devenit văduv și banii din învățământ sunt aproape inexistenți. Plăcerile simple sunt greu de îndeplinit, așa că lupta lui este cu existența și mai ales cu ilegalitatea. Cred că cel mai important aspect al romanului este tocmai lupta lăuntrică pe care o duc personajele: cum putem răzbate, ca intelectuali, într-o lume așa de dură și de rece, fără să devenim și noi, la fel precum cei bogați, o formă sau alta de infractori?
Anton alege o cale intermediară, un ”escape” perfect țintit, dar care îi aduce, pentru o scurtă perioadă liniștea financiară, dar și psihică: este angajat pe post de scriitor de profesie/profesor de literatură pentru ”a satisface” pasiunile literare ale copilului unui interlop notoriu. Prilej pentru unele dintre cele mai interesante și mai bune pagini ale romanului, cele în care mergem un pic pe subiectul condiției scriitorului, mai cu seamă într-o țară ca România. El face cu tânărul Luis un adevărat târg de creative writing, propunându-i noi teme, dar și cărți pe care acesta trebuie să le citească până la următoarea întâlnire, cum ar fi ”American Psycho”, de Bret Easton Ellis, ”Crimă și pedeapsă”, de Dostoievski sau ”Bântuiții”, de Chuck Palahniuk (deși el ar fi preferat un Stephen King mai ușurel).
Impresiile despre propria operă, necunoscută
”E dureros să îți citești propria operă și să-ți dai seama că nu e mare lucru de capul ei. Că tu, ca scriitor, ești cam pe nicăieri. Și să ai luciditatea de a realiza că viitorul nu te va transforma într-un scriitor bun. Că visul tău e mort înainte de a se naște cu adevărat și că pasiunea ta va rămâne la stadiul de hobby.” (pag. 88)
se transformă cu timpul într-o analiză destul de clară a limitărilor copilului, care nu are nici talent, nici viitor, iar Anton simte că răbdarea tatălui ajunge la sfârșit, chiar dacă banii săi aduc o oarecare bunăstare financiară și mai ales fericirea fetiței:
”A trecut o lună și nimic nu s-a schimbat. Îmi e din ce în ce mai greu să mă mint, să îmi repet că într-o zi lucrurile vor sta altfel. Băiatul acesta nu are talent și, oricât de dureros îmi este să recunosc, nu îl pot ajuta în vreun fel. De fiecare dată, înainte să citesc ce a mai scris, îmi doresc cu disperare să fiu impresionat în vreun fel, să simt ceva pe măsură ce trec peste frazele interminabile, îmi deschid inima și îi invit cuvintele să pătrundă, dar ele stau nemișcate și prăfuite și mă privesc cu ochi morți și nici cea mai mică scânteie nu sclipește în suflet.” (pag. 103)
Odată ajuns în acest punct, își dă seama că trebuie, cumva, să facă și o fărădelege, altfel nu va izbândi niciodată. În paralel, un alt personaj, la fel de interesant, este descoperit treptat, iar o lume mult mai dură este dezvăluită, vă voi lăsa pe voi să îi parcurgeți clipele existenței din roman. De altfel, deși suntem în fața unei lumi dramatice, deși Radu Găvan aduce aici multe accente de tragism, totul este învăluit într-o umbră a realității și pare foarte real. Este o lume foarte rece cea a periferiei bucureștene (și nu numai), o lume plină de marasm, din care puțini pot reuși să iasă, puțin au curajul să facă un pas în plus fără să încalce regulile, principiile, legea. Mie unuia mi-a plăcut mai mult ”Exorcizat”, dar este doar părerea mea, ”Neverland” merită o șansă la fel de mare.
