”Nevăzuții”, de Katherine Webb
Editura Allfa, Colecția Strada Ficțiunii Contemporan, București, 2013
Traducere și note din limba engleză – Raluca Miu
Este adevărat: nu știu cum să povestesc bine despre cărțile bune (cărți bune, prin extensie, fiind cele care-mi plac). Mă trezesc atât de cufundată în esența paginilor, încât gândurile personajelor ajung să fie ale mele, și uneori ajung să le copii gesturile și mimica. Cu unele mă identific, altele doar mă intrigă, sau mă scot din sărite, însă tot îmi sunt dragi; în mare parte, fiindcă asemenea oameni sunt greu de întâlnit în ”viața reală”.
Nevăzuții este o carte despe ”viața reală” a începutului de secol XVIII. Este o călătorie prin Anglia industrializată, în care, însă, condițiile de lucru sunt încă limitate, și unde dăinuiește încă inegalitatea între bărbați și femei. Este o incursiune în teritoriul științelor mai mult sau mai puțin oculte, precum teosofia sau spiritismul. Dar, dincolo de manifestul subtil pentru libertatea conștiinței și exprimării, dincolo de misterul care se desfășoară lent sub ochii noștri, este povestea unor bărbați și femei care, inegali sau nu, iubesc.
Sentimentul dominant al cărții e înrudit cu cel dat de romanele gotice de început; Katherine Webb e puțin din Mary Shelley și puțin din Daphne du Maurier. Nu atât de profundă, ci mult mai… umană.
Dacă povestea a debutat cam lent și descrierile sau portretele au tergiversat-o puțin prea mult pentru gustul meu, după a doua jumătate am devorat-o, că mă aflam în mijloacele de transport în comun sau așteptam ca un funcționar să-și termine diatriba. Pulsul întâmplărilor s-a accelerat, manevrele bruște s-au iscat din nimic, și m-am trezit dând ultima pagină și luptându-mă să-mi țin lacrimile înăuntru.
Da, este o carte cu final trist. Analogia cu romanele gotice se ține tare până la sfârșit. Dar există și un aspect optimist; există speranță. Dintre cele trei protagoniste, una se pierde pe drumul spre împlinire, cealaltă obține numai jumătate din ce și-a dorit, și numai celei de-a treia i se oferă o a doua șansă. Paralela dintre Cat Morley, servitoarea cu idei progresiste și temperament nestăpânit, și Leah Hickson, jurnalista care se luptă să o înțeleagă, un secol mai târziu, tinde parcă spre ideea că ocaziile nu trebuie ratate. Câteodată, sensul vieții ni se arată sub chipuri neașteptate, și este nevoie nu doar de curaj, ci și de uitare de sine, ca să-l dibuim.
Cat Morley este o fetișcană neobișnuită. Este cea care mi-a amintit foarte mult de personajele lui Du Maurier, în special de protagonista din Jamaica Inn. Înfiptă, căpoasă, cu apucături deloc sănătoase, Pisica Neagră (Black Cat) trăiește o viață agitată. Crescută sub oblăduirea unui stăpân care este mai mult decât ce pare a fi, trecută prin ciur și prin dârmon la pușcărie, Cat ajunge să lucreze în casa soților Canning, unde o vor aștepta o serie de întâmplări neprevăzute, care-i vor aduce extazul și apoi prăbușirea.
Nevăzuții este un titlu atrăgător. Teoretic, se referă la acele creaturi preamărite de teosofie, ai cărei adepți populează un sector al cărții, creaturi fantastice, mitice, pe care doar aleșii le pot zări. Practic, cred că nevăzuți sunt și cei care au servit fără să li se mulțumească, care au tăcut când ar fi trebuit să se revolte, și care au suferit în tăcere, sperând doar.
Nevăzuți sunt și soldații anonimi, precum cel a cărui moarte o investighează jurnalista Leah Hickson (pe lângă restabilirea propriei vieți pe făgaș normal). Nevăzuți, dar amintiți prin fapte, legende și închipuiri.
Departe de mine gândul de a urca acest roman pe un piedestal al literaturii contemporane; autoarea, însă, scrie bine ce scrie și va înregistra succese sufieciente dacă-și păstrează calea. Nu vă descurajați dacă lucrurile par să se miște prea lent la început; escaladarea către punctul culminat și deznodământul merită efortul incipient.
1 comment