”În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități”, de Lucian Boia
Editura Humanitas, București, 2017
Motto: ”Cândva, ar fi primat dreptul istoric; astăzi însă, în acord cu valorile și mentalitățile actuale, prezentul are întâietate; o țară e firesc să aparțină oamenilor care trăiesc acum în ea, nu celor care au trăit cândva.” (pag. 78)
Lucian Boia vine la finalul anului 2017 cu o carte care prefațează cumva anul Centenarului Marii Uniri, anul în care tocmai am intrat. În acest volum, istoricul român nu încearcă să ne ofere o istorie detaliată a momentului ”1918”, despre care există numeroase cărți, ci să ofere date inedite, informații istorice și statistice despre alcătuirea Europei centrale și sud-estice înainte și după acest moment, chiar până în prezent, pentru că transformarea vitală a acestei zone a lumii de după primul război mondial are repercusiuni pe termen foarte lung.
Fără să o facă în mod expres, Lucian Boia stârnește prin cuvintele sale noi și noi întrebări, care pot oferi tot atâtea răspunsuri prin informațiile sale detaliate: Cât de forțată a fost Marea Unire din 1918? Cum arăta harta Europei centrale și sud-estice înainte de acest moment, dar și după ce el s-a produs? Cât de maleabile erau frontierele și cum s-a pus, inegal, problema minorităților în constituirea noilor state naționale? Care a fost prioritatea României în Marele Război? Ce însemna majoritatea românească în provinciile istorice?
Plecând de la momentul intrării în primul război mondial, partizanii unirii imediate cu Republica Moldova (pe toate zidurile și semnele de circulație parcă vedem sloganul ”Basarabia este România”) se vor simți înșelați în percepțiile lor istorice, pentru că România a mers alături de Antanta, respingând avansurile Germaniei și Austro-Ungariei, ceea ce însemna automat că a ales Transilvania în dauna Basarabiei:
”Știm cu toții, încă de la școală, că soluția corectă (adică ratificată de istorie) a fost aceea ”pentru Transilvania”. Ceea ce nu prea se spune este că această alegere, de altfel întru totul justificată pe motive etnice, însemna renunțarea la Basarabia, așezată, orice s-ar zice, mai jos decât Transilvania în imaginarul național românesc.” (pag. 12)
Așadar, s-a făcut o alegere tranșantă (dar, odată cu retragerea Rusiei, norocul s-a schimbat) pentru regiunea Ardealului la acel moment. Iată însă că istoria se schimbă, acum singura regiune care a aparținut României și care se poate reîntoarce la ea este Basarabia, în pofida colonizării masive din perioada comunismului și a faptului că a fost deținută de România mai puțin de 30 de ani în ultimele două secole. Cât despre Transilvania, situația este similară: la scară regională, a fost tot timpul majoritar românească din punct de vedere al populației, dar ea a devenit parte a teritoriului român abia în 1918, după ce Ungaria, Imperiul Habsburgic sau Austro-Ungar au deținut-o timp de mai mult de două secole, iar anterior lui 1699, a fost condusă și de principi unguri. Tocmai de aceea, ea persistă în mintea maghiarilor și, așa cum ne dorim și noi Basarabia, așa își doresc și ei Ardealul (chiar dacă în cazul primeia, criteriul națiunii majoritare poate prima). Din perspectivă istorică, Transilvania fiind o piesă importantă din istoria Ungariei timp de secole, nu ar trebui decât să-i înțelegem.
Foarte interesantă este și discuția despre Dobrogea, un teritoriu ocupat de secole, fără întrerupere, de Imperiul Otoman și pe care conștiința noastră națională și istorică și-l aducea aminte doar din titulatura impozantă și vremelnică a lui Mircea cel Bătrân – domn ”până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”. Așadar, un teritoriu pierdut la începutul secolului al XV-lea de voievodul Țării Românești și care a reintrat în componența Principatelor Unite abia în 1878, ”un teritoriu pe care, inițial, românii nici nu l-au dorit”. Ei bine, este singura regiune românească, integrată în țara-mamă pentru viitor, în care românii erau minoritari:
”La 1878, românii, așezați în genere în partea dinspre Dunăre, erau minoritari. Deși statisticile vremii sunt cu totul aproximative și uneori se bat cap în cap, se poate totuși considera că majoritatea populației dobrogene o reprezentau musulmanii, iar bulgarii erau și ei numeroși, poate nu mai puțini decât românii. După 1878 un număr de turci au părăsit regiunea, iar elementul românesc a crescut repede prin colonizare (în mare parte cu români din Mărginimea Sibiului și cu aromâni). La 1912, Dobrogea ajunsese să aibă 380.000 de locuitori, dintre care 216.000 de români, în procente, 56,9%. Urmau bulgarii, cu 13,3%, rușii, cu 9,5%, tătarii, cu 5,6%, turcii, cu 5,5%, grecii, cu 2,6%, germanii, cu 2%. Mai erau însă și alți locuitori, cam de toate neamurile, italieni, armeni, albanezi, țigani, evrei, arabi… Dobrogea putea concura la titlul de regiune cu cel mai complicat amestec etnic (alături de Bucovina, Banat sau Macedonia), cu șanse mari de a se plasa pe primul loc.” (pag. 53)
După cum se poate observa din cele prezentate mai sus, este vorba de minorități și majorități și așa a fost și atunci când s-a pus problema, după război, constituiri de noi state pe ruinele fostelor imperii care împânzeau această parte a Europei. Criteriul reținut de Conferința de Pace a fost simplu, respectiv limba vorbită (limba maternă), criteriu în general valabil la nivel macro, dar care a generat și erori și diferende în timp (cazurile Iugoslaviei și al provinciilor Alsacia și Lorena revin de mai multe ori în text). După constituirea statelor naționale, inclusiv în cazul României, au rămas așadar multe probleme etnice, puține state reușind să rezolve pașnic și pe termen lung problema minorităților. Au urmat colonizări și schimburi de populații, repopulări sau chiar vânzarea sau pseudo-expulzarea unor minorități (cum a fost cazul germanilor și evreilor plecați din România).
Acestea sunt doar câteva dintre problemele și întrebările pe care Lucian Boia le împărtășește cititorilor prin noua sa carte, o lecție de istorie, demografie și statistică foarte actuală, fiind plină de informații culturale, identitare, dar și cu hărți foarte interesante și, pentru mine, inedite. Concluzia?:
”1918 a fost marele moment al națiunilor. Imperiile s-au prăbușit aproape de la o zi la alta și pe ruinele lor au răsărit ori s-au împlinit o mulțime de state-națiuni. Dreptul ”natural” (etnic) a prevalat asupra dreptului istoric. Criteriul principal de judecată a devenit numărul: așa e în democrație. Nu înseamnă că acesta e ultimul cuvânt al istoriei; dar deocamdată e faza istoriei în care ne aflăm.” (pag. 91)
