”N-ai decât să mă citezi. Vorbe de duh şi buh, răutăţi şi bunătăţi din Irlanda modernă”, de Aubrey Malone
Editura Humanitas, București, 2015
Traducere din engleză şi note de Radu Paraschivescu
Din capul locului, trebuie să mărturisim că este imposibil să scrii o recenzie clasică la acest volum. Pe de altă parte, şi o înşiruire aleatorie de citate amuzante nu poate satisface un cititor cât de cât exigent. Aubrey Malone este „urmaşul direct al lui Des MacHale în ce priveşte colecţionarea vorbelor de duh”, iar răbdarea şi persverenţa sa în a colecta aceste mici bijuterii este remarcabilă. Multe dintre ele sunt probabil scoase din context, dar aceasta nu le face mai puţin savuroase. Malone ar fi şi un om care preferă discreţia apariţiilor publice. Poate şi pentru că tocmai în cadrul acestor apariţii publice, omul are tendinţa de a abera. Această carte este şi despre proliferarea aberaţiilor în spaţiul public (în cazul nostru, cel irlandez). Însă un alt filon este dat de cinismul proverbial al irlandezilor şi de simţul autoderiziunii pe care-l profează unele din personalităţile surprinse de Malone. Care seamănă cu un colecţionar de fluturi şi albine pe care le prinde într-o plasă cu ochiuri mici pentru le înfige în insectar. Un gest altruist menit a bine-dispune cititorul (ceea ce şi se întâmplă). Pentru că nu poţi citi măcar o pagină din această carte fără a izbucni într-un sănătos hohot de ras.
Care ar fi target-ul sau? Nu face discriminări (homosexualii fiind înţepaţi la fel de bine ca politicienii sau jucătorii de hurling), contând mai degrabă enormitatea, înţelepciunea sau cinismul afirmaţiei. Avem şi destui politicieni, precum fostul premier Bertie Aheren (cu nenumărate butade), predicatorul-politian extremist protestant nord-irlandez Ian Paisley (care pentru a şoca afirma, nici mai mult, nici mai puţin că Sfântul Patrick a fost protestant în condiţiile în care în secolul al V-lea nici măcar nu se punea o astfel de problema), oameni din sport (rugby, golf, fotbal), scriitori (Brendan Behan, Samuel Beckett, James Joyce, Oscar Wilde) sau vedete din show bizz-ul irlandez, mai greu de detectat de către noi, actori, cântăreţi (Andrea Corr-membră a formaţiei The Corrs, Bono).
Delicios este şi capitolul inspirat intitulat „Întreceri în sticlism”, pentru că, una din cele mai respectate şi îndelungate tradiţii populare din Irlanda este, evident, aţi ghicit, băutul. Astfel, după părerea avizată a lui Dennis Taylor, „Alex Higgins nu bea decât dacă e singur sau cu cineva”. Acelaşi Alex Higgins, care se pare a fost un mare beţiv al Irlandei, i-a provocat lui Frank Carson butada „Cineva a aruncat un coktail Molotov spre Alex Higgins când a fost ultima dată la Belfast…iar el l-a băut”, iar Brendan Behan recunoaşte cu mândrie că „Nu sunt un scriitor care are o problema cu băutul. Sunt un băutor care are o problema cu scrisul” (de altfel alcoolul avea să-l ucidă înainte de împlinirea vârstei de 50 de ani, iar în volumul „The Confessions of an Irish Rebel”, măcar un sfert din materia cărţii este ocupată de băut), iar Marian Keyes decretează „Alcoolicii se autoconving adeseori că nu pot scrie fără alcool. E doar un pretext că să se pună pe băut”. Michael Ross crede că „Singura diferenţa dintre o nuntă şi o înmormântare din Irlanda e că la ultima există un beţiv în minus.” Uneori butadele comunica permiţând recunostituirea parţială a unei societăţi restrânse, unde fiecare-l ştie pe celălalt şi care permite dezvoltarea unei familiarităţi amuzante. Behan este ironizat de un alt scriitor: „ Brendan Behan a citit tot ce-a prins în copilărie. Într-o zi, tatăl lui l-a găsit în pat, citind versoul unui bilet de tramvai pe care-l luase de pe jos”, spune criticul literar Ullick O’Connor.
O altă categorie bine exemplificată este cea care s-ar putea încadra sub denumirea generală de cinice-conjugale: „Finnegan a spus disperat că răguşise de cât îşi ascultase soţia” (Tony Butler) „Nu numai c-o iubesc, dar mă închin în faţă pământului pe care a găsit tatăl ei petrol” (Frank Carson). E drept, „Căsătoria este principala cauza a divorţurilor”(Richard Harris) şi, mai ales „Vreţi să ştiţi care este diferenţa dintre nevasta-mea şi un terorist? Cu teroristul se poate negocia”(Frank Carson).
Există gânduri şi despre sufletul irlandez. Şi nu puţine căci după cum pe noi ne munceşte din când în când problematica românităţii (iar cărţile care se concentrează asupra ei cunosc un mare succes, fie că vorbim despre Lucian Boia sau Dan Puric) şi pe irlandezi îi roade specificitatea sufletului şi fiinţării irlandeze „Pe măsură ce creşteam, mi-am dat seama că sunt irlandez la fel cum mi-am dat seama că am astm. Totuşi, spre deosebire de astm, faptul că eşti irlandez n-are leac”(Frank Gannon), „Irlandezii îşi ţin supărările în ei în loc să şi le rezolve. Iar când au acumulat destul, fie îşi pierd minţile, fie scriu o carte.”(Frank McNally). În general, cam toate aspectele vieţii din Irlanda sunt supuse persiflării. James Conolly, unul din liderii Rebeliunii Paştelui din 1916, conducătorul Citizens Army, grupare de autoapărare a sindicatelor dublineze, împuşcat şi el alături de ceilalţi conducători rebeli naţionalişti decreta: „Puteam să garantez întotdeauna că oamenii din Irish Citizen Army aveau să se bată până la moarte. Însă nu puteam să garantez că aveau să ajungă la timp.” Iar Gerry Adams, liderul Partidului Sinn Fein, singurul partid care transcede ambele sisteme politice din Irlanda (Nord şi Sud), fiind în ultimele sondaje de opinie la egalitate cu Partidul Fine Gael, unul din cele două partide ale establishmentului din Republică, declara (probabil având în vedere şi fost lui postura de comandant în IRA): „Poate că e corect sau poate că nu e corect să ucizi, dar uneori e necesar.” Iar Biserica Romano-Catolică, unul din stâlpii societăţii irlandeze până de curând, nu putea scapă de ironii… „Catolicismul e mai ieftin decât prozacul, dar oare-ţi face bine?”(Marian Keyes), iar părintele John Kerrane remarcă amar „Singurele momente din ziua de azi în care tinerii se aşează în genunchi e când fac sex oral” şi, tipic irlandez, ”Prefer să fiu ateu catolic decât ateu protestant” (Ronan Quinlan) „Bono a fost ateu până când şi-a dat seama că e Dumnezeu”(Ray McLachlan) Din multe citate reiese şi lăudăroşenia de extracţie celtică.
Poate că ar fi fost necesară o mică prezentare a autorilor citatelor antologate, având în vedere că nici măcar o persoană destul de avizată în afacerile irlandeze, de la această distanţă, din România nu le poate cunoaşte, chiar dacă ar fi dat serioase bătăi de cap editorului. Concluzia este simplă şi înţeleaptă: „Viaţa e nasoală şi pe urmă dai colţul” (Jason Byrn).
O carte care te bine-dispune mai ceva decât o simplă vizită la cel mai apropiat pub irlandez. Benefică şi din punct de vedere financiar. Şi care nu-ţi provoacă mahmureală.
