Muntele Sfatului Rău, de Amos Oz

”Muntele Sfatului Rău”, de Amos Oz

Editura Humanitas Fiction, Colecția ”Seria de autor Amos Oz”, București, 2012
Traducere din ebraică și note de Any Shilon

Volumul de nuvele scris de celebrul scriitor israelian Amos Oz, apărut în anul 1976, se axează obsesiv de mult în jurul atmosferei greu respirabile care exista în Palestina în ajunul iminentei retrageri a trupelor şi administraţiei britanice. Nu trebuie să uităm că Palestina a fost pre-luată de către Imperiul Britanic de sub stăpânirea otomană după Primul Război Mondial, e drept, sub forma unui mandat al Societăţii Naţiunilor. Cert este că britanicii au administrat şi decis soarta Palestinei şi a locuitorilor săi în perioada interbelică, până când situaţia postbelică nu le-a mai fost deloc favorabilă, procesul de decolonizare nemaiputând fi amânat, fiind nevoiţi să accepte, de voie, de nevoie, în final să părăsească Palestina. Însă ca şi în alte zone ale lumii, plecarea lor a lasat teren liber razboaielor interconfesionale sau nationale, caci britancii au avut grija sa dezbine in prealabil comunitatile pentru a le domina mai usor (vezi si cazurile Irlandei, Indiei etc.), Conflictul mocnit dintre arabi si evrei i-a fortat ca imediat dupa sfasritul celui de-al Doilea Razboi Mondial sa pastreze in Palestina aproximativ 100.000 de soldati, brigazi mecanizate, escadrile de aviatie militara etc.

La 29 noiembrie 1947, Adunarea Naţiunilor Unite a adoptat o rezoluţie care recomandă împărţirea Palestinei în două state independente, unul evreiesc şi celălălt arab, oraşul Ierusalim, unde s-a născut şi a crescut şi Amos Oz, rămânând sub control internaţional, pentru a se păstra statutul său distinct, de oraş sfânt celor trei religii. Situaţia demografica din Palestina era însă foarte complicata, caci nu existau doua parti locuite cu populatie compacta, asezarile arabe si implantarile evreiesti suprapunandu-se in numeroase zone, mai ales in Ierusalim. In zona evreiasca ar fi trait 498.000 de evrei, dar si 407.000 arabi, in timp ce in zona araba ar fi ramas 725.000 de arabi si doar 10.000 de evrei. Teoretic evreii beneficiau de 56% din Palestina (chiar daca mult teritoriu era desertic), in timp ce arabi de restul (43%).

Aranjamentul nu avea cum sa convina arabilor care calculandu-si gresit potentialul, sperand pe un ajutor substantial din partea lumii arabe (care a venit, intr-adevar, dar nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor) au declansat primul razboi arabo-israelian imediat ce englezii au evacuat complet Palestina. La 15 mai 1948 ostilităţile generale au izbucnit între forţele armate evreieşti şi trupele statelor Egipt, Transiordania (Legiunea Arabă, cea mai profesionistă formaţiune arabă), Irak, Siria şi Liban[1] prin atacarea poziţiilor şi aşezărilor evreieşti de către forţele arabe. Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, arabii au pierdut războiul de o manieră categorică, nerămânând nici măcar cu ceea ce li se proposese de către ONU. Paradoxal, la începutul conflictului, conducerea evreiască era relativ mulţumită cu ceea ce i se oferire şi, mai ales, cu recunoaşterea internaţională. Pe parcursul războiului, evreii nu aveau cum să nu profite de pe urma desfășurării fericite a conflictului, maximalizându-şi pretenţiile.

În cartea „Muntele Sfatului Rău”[2], Amos Oz surprinde perfect anxietatea unei populaţii evreieşti răvăşită de cruntele experienţe ale Holocaustului, fiecare individ îşi ducea în spate propria drama, dar şi de incertitudinea unui viitor care, în 1947, înainte de retragerea britanicilor, părea mai mult decât învolburat. Exista frica ce va edifica spiritul evreiesc încă de atunci: ne vor arunca arabii în mare? Cele trei nuvele sunt separate, dar comunică între ele, reprezentând trei puncte de vedere asupra realităţii, veterinarul Kipnis a cărui soţie, sătulă de privaţiunile unei vieţi grele, îl părăseşte pentru un demnitar britanic în timpul unui bal, puştiul Uriel Kolodny al cărui model îl reprezenta Efraim, un romantic tânăr implicat în mişcarea subterana evreiască şi al treilea, întrupat de scrisorile pe care le trimite dr. Emanuel Nussbaum, atins de o boală incurabilă fostei sale iubite, Hermina Oswald. Imaginea dominantă din fundal este cea a unui oraş Ierusalim fermecător, dar şi dezolant, oriental, dar şi supus influenţei unei comunităţi evreieşti cu diverse origini ,dar dezrădăcinată dintr-o Europă atât iubită, cât şi urâtă, unde autorul a şi copilărit, pe care-l cunoştea foarte bine putând a-l descrie cu exactitate şi farmec:

„O dată sau de două ori mi-am avertizat vecinii, părinţii acestor copii, că expunerea exagerată la radiaţii este nocivă pentru piele, ba chiar influenţează în rău dezvoltarea generală. În zadar. Locuitorii din cartier, patroni de mici magazine, păstrători de tradiţie, funcţionari municipali sau de la Agenţia Evreiască, refugiaţi, filozofi şi colecţionari de timbre, foşti pionieri, profesori şi curieri- toţi au ridicat bronzul la rang de religie. Li se pare, probabil, că prin culoarea pielii, copiii lor se transformă în adevăraţi evrei. O rasă nouă, puternică, ei nu vor mai fi persecutaţi şi nu vor mai cunoaşte frica, nu vor mai dezveli dinţi de argint sau de aur, nu vor mai avea palme transpirate şi ochelari cu lentile groase. Noua culoare a pielii reprezintă eliberarea totală de frică şi persecuţii.(…) La sfârşitul unei zile de vară, Kerem Avraham emana miros de imigranţi din Europa de Est. Un miros acru. Dacă aş încerca să izolez elementele, aş identifica următoarele : transpiraţia lor. Peştele lor. Uleiul ieftin pe care îl folosesc la prăjit. Probleme digesive pe bază nervoasă. Intrigi minore între vecini, motivate de lăcomia reprimată. Spaime şi speranţe. Ici-colo câte un canal de colectare pe jumătate astupat. Lenjeria care li se usucă pe frânghiile de rufe întinse peste tot, în special lenjeria de damă, are un aer cucernic. Puritan, aş zice. Pe fiecare pervaz se murează castraveţi în foste borcane de dulceaţă, castraveţii plutesc în apă cu usturoi, mărar, pătrunjel şi frunze de dafin.”[3] „Ce e trecător în Ierusalim şi ce e permanent? Foi de tablă încreţite. Paravane din placaje. Borcane goale de iaurt. Maniere europene împletite cu o veselie grosolană. Un oraş de imigranţi la marginea deşertului, pe ale cărui acoperişuri flutură cearşeafuri întinse la uscat. Localnici care aleargă fără încetare de colo-colo, cu ochelari de soare pe frunte.”[4]„Oriunde priveai, nu vedeai decât durere. Imigranţii ilegali care ajungeau pe ţărmurile Palestinei zi de zi erau alungaţi şi duşi în insulele pustii, ca Zanzibar sau Mauritius.[5] Bande însetate de sânge bântuie prin sate. Poate că Ierusalimul şi ţara lui Israel pomenite în Biblie nici măcar nu se află aici, ci în cu totul alt colţ de lume, poate că în decursul miilor de ani a survenit o eroare. Poate că acolo înfloreşte trandafirul lui Sharon, poate că acolo e linişte şi pace. Poate că acolo a luat deja fiinţă un stat evreiesc, şi numai noi am fost uitaţi printre munţii aceştia.”[6]

În această lume răvăşită atât de drama Holocaustului, cât şi de procesul complex pe care francezii îl numesc depaysment (intraductibil, dar care presupune pierderea ţării natale – a se vedea nostalgia personajelor după codrii polonezi sau fluviile albastre şi racoritoare din Europa Centrală precum Dunărea sau Vistula, o natură atât de diferită faţă de arida şi neospitaliera Palestină), viziunile sunt împărţite între cele apocaliptice şi cele raţionale şi realiste (din fericire pentru statul evreu, cele din urmă au primat)„Să se cutremure pământul. Oraşele să se transforme în scrum, iar turnurile să se prăbuşească în ţărână. Atunci vom avea şi noi parte de odihnă”[7]. Vocile rationale cred că „esenţialul este să ştim să păstrăm echilibrul corect între zel şi bun-simţ, să punem accentul pe realitatea prezentului şi să nu exagerăm încordând arcul înainte de vreme”[8].

„Vom supravieţui oare războiului care se apropie?”, se întreabă dr. Nussbaum. O întrebare deschisă, a cărui răspuns îl cunoaştem acum. însă geniul unui scriitor este tocmai de a se transpune în pielea şi capul unui personaj care trăia în trecut fără să ştie dezvoltarea viitorului. În 1949 (la 24 februarie cu Egiptul, la 23 martie cu Libanul, la 3 aprilie cu Iordania şi la 20 iulie cu Siria) Israelul a semnat armistiţii cu statele arabe cu care se afla în conflict, stabilindu-se o line de demarcaţie destul de favorabilă noului stat evreu care reuşea, după acest prim război victorios, să se întindă pe 78% din suprafaţa fostei Palestine aflată sub mandat britanic, controlând 21.000 kilometri pătraţi (totuşi, o suprafaţa destul de mică). Amos Oz este unul dintre cei mai mari scriitori contemporani şi sperăm că Premiul Nobel să nu-l ocolească pe autorul Rimelor despre viaţă şi moarte. Până nu este prea târziu.