Ministerul durerii, de Dubravka Ugrešić

“Ministerul durerii”, de Dubravka Ugrešić
Editura Polirom, Iaşi, 2010
Traducere din limba croată şi note de Octavia Nedelcu

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Dubravka Ugrešić ne avertizează încă de la începutul cărţii: „În romanul de faţă totul este pură ficţiune: naratoarea, acţiunea romanului, situaţiile prezentate, personajele. Nici măcar locul de desfăşurare a acţiunii romanului, Amsterdam, nu este întru totul real”. Nu ştiu de ce, dar după ce am citit acest roman, după ce am căutat referinţe despre autoare, am tendinţa să nu cred niciun cuvânt din cele spuse în preambul: este un roman extrem de realist, scenele par desprinse din realitatea vieţii romancierei croate, iar Amsterdamul poveştii este acelaşi cu oraşul unde locuieşte în acest moment Dubravka Ugrešić.

Născută în Croatia, în 1949, autoarea a fost o scriitoare apreciată în spaţiul fostei Iugoslavii şi un apreciat om de cultură, lucrând timp de douăzeci de ani la Institutul de Teoria Literaturii din cadrul Universităţii din Zagreb. Izbucnirea războiului în 1991 i-a adus primele dificultăţi datorită poziţiei sale intransigente împotriva naţionalismului (fie el croat sau sârb), ea criticând public războiul şi pe cei care susţineau desparţirea Iugoslaviei în mai multe state pure din punct de vedere etnic. Din acest motiv, a trebuit să părăsească Croaţia în 1993. A continuat să publice din acel moment, să predea la universităţi europene sau din Statele Unite ale Americii, stabilindu-se în cele din urmă în Olanda, la Amsterdam.

Ministerul durerii (Ministarstvo boli) este una dintre cele mai importante cărţi ale sale, care surprinde esenţa dezrădăcinării apărute în spaţiul Iugoslaviei, după izbucnirea războiului şi fărămiţarea unei ţări în state diferite, aparent fără motive istorice, ci doar datorită unor dorinţe politice prezente. Atât pentru personajul principal (este ea personaj principal?), profesoara Tania Lucić, cât şi pentru studenţii săi, cu toţii refugiaţi din calea războiului, accentul se pune pe modul în care personalitatea fiecăruia se poate adapta noii ţări, Olanda, dar mai ales pe modul în care îşi pot vindeca rănile personale sau naţionale departe de locul unde se pot considera acasă.

Pentru Tania, profesoara care stă ca suport principal dezvăluirii dezrădăcinării, întâmplarea a făcut să ajungă în Amsterdam, unde trebuie să predea literatura fostei Iugoslavii unor studenţi a căror şansă de a rămâne în Olanda este de a participa la aceste cursuri. Tendinţa unui astfel de curs este de a fi tern, fără viitor, prea teoretizat şi cu o apetenţă pentru pasivitate din partea studenţilor. Tania încearcă să schimbe această tendinţă, făcând in primul trimestru altfel de cursuri, speciale pentru cei plecaţi de acasă şi cărora, normal, le era dor de lumea de unde au plecat, de lumea dinaintea schimbării: cu ajutorul studenţilor, deschide o sacoşă de rafie (românii ştiu şi ei despre ce e vorba!) plină cu nostalgii şi cu dor de anumite lucruri sau persoane din perioada „fericită” a fostei Iugoslavii. Numai că, de cele mai multe ori, ceea ce îţi doreşti nu se realizează aşa cum ţi-ai propus: „Nostalgia, dacă acesta este cuvântul potrivit, era un agresor brutal şi şiret, care te lovea pe la spate, te ataca atunci când te aşteptai cel mai puţin, dându-ţi o lovitură direct în plex de ţi se tăia răsuflarea. Nostalgia apare cu o mască pe faţă şi, ceea ce este cel mai ironic, noi eram ţinta ei întâmplătoare.”

În această primă parte, cea mai importantă şi cea care ilustrează nostalgia după o ţară fărâmiţată şi care, în esenţă, i-a respins, stă cheia romanului. Nu a fost bine şi liniştitor nici în timpul comunismului, deşi acesta era de o altă factură decât cel din URSS sau cealaltă parte însemnată a Europei de Est. Viaţa era şi în Iugoslavia grea şi solicitantă, existau şi aici normele din timpului cincinalului, restricţiile existau. În 1991, cu puţin timp înainte de izbucnirea războiului, în aer plutea un sentiment de eliberare, iar oamenii erau mai relaxaţi, libertatea se năştea, numai că nimic nu mai era atât de simplu şi organizat ca în perioada comunistă: „Oamenii s-au relaxat. Puteau să se scobească în nas, să se scarpine în fund, să-şi pună picioarele pe masă, să asculte ce muzică voiau, să se uite la tembelizor cât pofteau. Croaţii i-au alungat pe sârbi, sârbii i-au alungat pe croaţi şi i-au omorât pe albanezi, iar bieţii bosniaci au pătimit cel mai tare şi din partea sârbilor, şi din partea croaţilor. Acum fiecare îşi are criminalii proprii care îşi bat joc de ei, dar oamenii pricep totuşi această situaţie ca fiind mai bună. Criminalii sunt de-ai lor şi nimeni nu le mai impune nişte standarde înalte la care nu se pot ridica.”

În diferite părţi ale romanului, Tania se exprimă diferit, dar în esenţă este vorba de acelaşi lucru: niciodată nu îşi va mai găsi propria casă, pentru că a părăsit-o de mult şi nu există speranţe de a se întoarce, decât cel mult pentru vizite scurte. La început, cuvintele sale sunt de neadaptare la noua lume şi de căutare a propriei lumi ideale. De altfel, nu suntem în situaţia de a spune că e greu să îţi găseşte locul după ce ai plecat din propria patrie, este un exerciţiu extrem de greu, dacă nu imposibil, de a te pune în situaţia celui care a plecat într-o altă ţară, refugiat din cauza convingerilor politice sau dintr-o convingere că noua patrie formată nu mai corespunde propriilor idealuri: „Nu aveam statut de refugiat, dar, la fel ca refugiaţii, nu aveam unde să mă întorc. Cel puţin acesta era sentimentul meu. Poate că şi eu, ca mulţi alţii, mi-am însuşit inconştient nenorocirea altora, transformând-o într-o justificare lăuntrică a refuzului de a mă mai întoarce. Pe de altă parte, oare dezmembrarea ţării şi războiul nu erau motive suficiente să pleci? Nu ştiu. Ştiu doar că am plecat de mult de acasă şi nu am ajuns încă nicăieri.”

Spre final, după experienţe diferite, prima de iugonostalgie, care însă nu a fost pe placul nici unor studenţi (rămaşi necunoscuţi!), nici pe placul unor profesori care îşi vedeau propriul interes (iată că acest lucru este posibil şi în Occident!), a doua de seriozitate academică, o experienţă nefericită pentru adevăraţii studenţi prieteni şi admiratori ai stilului noii profesoare, Tania nu găseşte o soluţie pentru propria dezrădăcinare: „Uneori în viaţă lucrurile se încâlcesc atât de tare, încât nu mai e clar ce a fost înainte şi ce a fost după, aşa cum nici eu nu mai ştiam dacă am scris această poveste ca să pot ajunge la sfârşit ori ca s-o pot lua de la capăt.”

Pentru mine, Ministerul durerii este un roman extrem de bine scris şi uşor de citit, având în vedere extremele probleme umane cu care se confruntă: nu este uşor să povesteşti drama unor oameni, drama unor state care se despart mai mult din motive politice (invocându-se însa problemele etnice). Pentru personaje, nimic nu este simplu, chiar dacă încearcă să se refugieze în amănunte simpliste şi în viaţa de zi cu zi a olandezilor. Orice plimbare prin superbul oraş Amsterdam îi duce la magazinele deschise de conaţionali, orice intrare în restaurante îi duce la raioanele cu produse „de acasă”: „Simţeam frângerea lor lăuntrică, furia lor, protestul lor interior mut. Noi toţi eram, într-un fel sau altul, înrobiţi. Inventarul lucrurilor care ne-au fost confiscate era lung şi cumplit. Ne-a fost confiscată ţara în care ne-am născut şi dreptul la o viaţă normală. Ne-a fost confiscată limba. Am trecut prin încercări cumplite de umilinţă, teamă şi neputinţă. Am simţit pe pielea noastră ce înseamnă să fii redus la o cifră, la o grupă de sânge, la o turmă. Unii, asemenea lui Selim, i-au pierdut pe cei apropiaţi şi nenorocirea lor era cea mai grea. Acum eram cu toţii, într-un fel, convalescenţi.” Convalescenţă care, se pare, nu se va încheia niciodată, orice persoană sensibilă şi cu o gândire puternică se va simţi departe de casă, de tradiţii, de propriile sentimente într-o ţară străină, care îi găzduieşte fără condiţii. Dorul de casă este prea puternic.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.