”Şef în Gulag. Amintirile unui ofiţer sovietic”, de Feodor Mociulski și Deborah Kaple
Editura Corint, București, f.a.
Lectura memoriilor lui Feodor Mociulski[1] îţi lasă o senzaţie amestecată, tot timpul eşti confruntat cu dilema dacă şi cât să-l crezi, cât omite şi cât reprezintă doar uitarea omenească, care şterge mai ales amintirile neplăcute. Pentru că această carte a fost scrisă după mai bine de patru decenii de la implicarea lui Mociulski în Administraţia Generală a Lagărelor (GULAG). Provenind dintr-o familie de condiţie modestă din Bielorusia, mutată însă la Moscova în preajma Marii Terorii (se pare că tatăl său simţise pericolul şi s-a făcut pierdut şi aceasta era, într-adevăr, o modalitate prin care cei mai prevăzători au adoptat-o cu destul succes[2]), tânărul Mociulski a fost angajat ucenic strungar într-o fabrică, însă datorită originii sale a reuşit să facă în paralel şi Institutul de Căi Ferate din Moscova, obţinând diploma de inginer în căi ferate fapt care l-a adus în atenţia organelor nkvd-iste care în 1940 i-au propus, atât lui cât şi altor doi tineri colegi, „să-şi servească ţara” în Nordul îndepărtat sovietic, unde Stalin plănuia să lege bazinul carbonifer Vorkuta, deservit de munca sclavagistă a zeci de mii de deţinuţi politici din complexul penitenciar Vorkutalag, de restul Rusiei printr-o lungă cale ferate de 500 de kilometri până la Kotlas (unde se afla un alt mare lagăr de tranzit).
Autorităţile sovietice îşi luau măsuri de prevedere în cazul în care URSS ar fi fost invadată de Germania, dat fiind faptul că celălalt mare bazin carbonifer, Donbass-ul ucrainian, se afla în potenţiala rază de acţiune a tancurilor şi avioanelor germane. De altfel, acesta a fost un raţionament corect care a permis industriei sovietice să înlocuiască transporturile de cărbune din Donbass cu cel din Vorkuta. Mociulski îşi apară timid opţiunea de a accepta oferta: „Pentru noi, munca pe care o făcea NKVD era învăluită în mister, acundea ceva inexplicabil şi extraordinar de important pentru siguranţa ţării noastre”. Îmbarcat în această aventură exotică (pentru el, spre deseobire de cea a milioanelor de concetăţeni de-ai săi pentru care era chiar ultimul act existenţial), parcurge un traseu lung, plecând cu trenul din Moscova către Arhanghelsk, luând un vapor şi navigând în Marea Albă şi apoi în Marea Barents, acostând în micul port Narian Mar de unde a luat o nava cu tonaj mai mic, care putea să navigheze pe râul Peciora, ajungând după 45 de zile la Abez (în RSSA Komi), un mic oraş unde se afla administraţia Peciorlag. În aceste locuri uitate de Dumnezeu, se putea ajunge doar două luni pe an.
Mociulski încă din acest moment, al voiajului, ia un prim contact cu masa de lucru: deţinuţii care erau transportaţi în cala navelor martime şi fluviale, iar apoi, spre deosebire de el care a parcurs o bună bucată din drum şi călare, pe jos, în marşuri forţate de 20-30 kilometri pe zi, mânaţi de gardieni înarmaţi. Interesantă este descrierea Peciorlag care era atât de vast încât era împărţit în trei regiuni, fiecare fiind la rândul său divizată în sectoare unde se aflau instalate mai multe lagăre de deţinuţi, fiecare dintre ele având drept obiectiv construirea unui segment din calea ferată. Lagărul pe care l-a preluat şi manageriat el (Pernaşor) trebuia să ridice nu mai puţin de 20 de kilometri de cale ferată. Având în vedere distanţa de 500 de kilometri, un calcul simplu şi aproximativ ne poate oferi cifra de minim 25 de lagăre de deţinuţi afectaţi doar acestui obiectiv militarizat, cum precizează cu mândrie Mociuslski. La 1 ianuarie 1940, Peciorlag avea doar 3.800 de deţinuţi, după un an cifra ajungând la 35.000, iar în iunie 1941 la nu mai puţin de 92.000[3].
Întreaga materie a memoriilor sale nu este altceva decât o încercare de a se scoate în evidenţă şi de a dovedi că în Gulag şi pentru NKVD au lucrat şi oameni luminaţi, cinstiţi, poate puţin naivi, dar foarte patrioţi. În sens comunist şi sovietic. Pe lângă organizarea producţiei, principala preocupare a lui a fost aceea de a îmbunătăţi viaţa deţinuţilor chiar dacă recunoaşte că nu avea cuie pentru a ridica barăci, echipamentele şi hrana rămaseră în portul Peciora, dezorganizarea fiind la mama ei acasă. Hrana cam lipsea: „Aveam destul apă şi lemne, dar puţină mâncare” (!) Confirmă regimul alimentar de înfometare şi exterminare: deţinuţii „leneşi” şi care nu-şi îndeplineau norma (dar nu face niciodată nici cea mai mică referire la valoarea ei) primeau doar o zeamă chioară şi 300 grame de pâine pe zi.
Cu deţinuţii a avut o relaţie ambivalenta şi este imposibil de stabilit cu exactitate care a fost natură ei reală, putem doar să analizăm circumspect: “Majoritatea deţinuţilor se adaptau repede la condiţiile muncii fizice şi încercau să se conformeze normelor pe care trebuia să le îndeplinească.” Fiind un şef luminat, le oferă chipurile posibilitatea deţinuţilor de a se întoarce în lagăr mai repede dacă terminau norma şi nu la ora 18, cum era regulamentul. Însă din amintirile deţinuţilor normele erau atât de mari încât nici măcar cei bine hrăniţi nu aveau cum să le îndeplinească. A avut probleme mai degrabă cu infractorii care refuzau să muncească, iar pentru a-i potoli îi ameninţă şi el cu izolatorul (închisoarea de maximă siguranţă din interiorul lagărului). Fiind transferat într-un alt lagăr a dat doar peste deţinuţi politici, oameni foarte educaţi şi care nu înjurau precum delincvenţii. Observă sosirea unor convoaie de deţinuţi din Polonia Orientală şi-i judecă cu superioritate şi dispreţ pe nobili (doar nişte oameni bine îmbrăcaţi, încă în hainele lor civile) rodul deformării sale ideologice. Remarcă cum doi dintre ei, puşi să care cărămizi, ar fi folosit bucăţi de ziar pentru a nu se murdări, umplând cu doar două cărămizi roaba, şi este aproape bucuros când orgolioşii imperialişti au fost surpinşi de raţia de mizerie acordată la finalul zilei, în funcţie de efortul lor. De altfel, din când în când vechea educaţie sovietică se interferează în discursul său de om liber. „Zekii intelectuali puteau să provoace (şi uneori chiar provocau) un mare scandal din nimic, pentru a le face rău civililor pe care nu-i plăceau”[4]
Începând cu 1942 au ajuns în Gulag şi prizonerii de război germani care munceau foarte eficient şi disciplinat, spre satisfacţia sa. Căci el cumulând atât funcţia de şef de lagăr, cât şi cea de brigadier-şef, adică atât cea de a adminstra în sine lagărul, cât şi de a organiza munca în afara lui, datorită lipsei personalului civil, depindea în mod strâns de rezultatele obţinute de deţinuţi, riscând să ajungă şi el deţinut (sau şi mai rău, au fost cazuri când şefii de lagăre chiar au fost împuşcaţi), dacă nu îndeplinea norma şi obiectivul. Statutul civilior-apropiaţi NKVD sau făcând parte din NKVD- era unul privilegiat: nu numai că primeau salarii mult mai mari decât în restul Uniunii Sovietice (în plus, nici nu prea aveau ce face cu banii, îi jucau la cărţi), dar erau aprovizionaţi regeşte. Administraţia lagărului Peciorlag avea un mic magazin aprovizionat cu toate cele necesare direct de la Moscova. Fiind un element de încredere, la un moment dat i se trasează o sarcina vitală: să construiască un terasment uriaş pe unul din malurile răului Peciora peste care să fie ridicat un pod. Nici nu a fost numit bine peste acel lagăr că a reuşit printr-o planificare raţională şi iluministă să crească acea cantitate de pietriş şi pământ de 10 ori! Numai bine pentru că a primit inspecţia administraţiei centrale. Pentru a ne da seama de condiţiile ne- şi supra- omeneşti pe care au trebuit să le îndure deţinuţii (el se plimba călare şi supraveghea) în construcţia acestei cai ferate de 500 de kilometri, trebuie precizate caracteristicile topo şi geografice ale zonei. Care opt-nouă luni pe an era complet îngheţată şi acoperită de zăpadă, cu un frig între -30 şi -40 de grade, furtuni de zăpadă. Aproape că nu exista primăvară în acele zone nordice, situate pe sau în imediata apropiere a Cercului Polar. Dintr-o dată dezgheţul masiv ducea la inundaţii şi imense mlaştini de unde ieşeau roiuri de musculiţe care-i chinuiau teribil pe oameni şi pe animale. În aceste condiţii, pentru stabilitatea terasamentului era nevoie de materiale solide, care să reziste extremelor naturii. Nu mai vorbim de poduri, podeţuri etc.
După cum remarca foarte pertinent şi Deborah Kaple în postfaţa la ediţia în limba engleză, exact ceea ce am urmărit şi noi de-a lungul întregii lecturi (nu foarte agreabilă dar nici dezagreabilă), Mociulski nu menţionează nici măcar o dată vreun deţinut care să fi murit lucrând la sectorul de cale ferată deservit de lagărul condus de el. Şi asta în timpurile atroce ale celui de al Doilea Război Mondial (1941-45) când anual mureau între 15-25% din întreaga populaţie a Gulagului. Este imposibil că Feodor Mociulski să nu fi văzut cu ochii lui cum mureau deţinuţii, mai ales că se mândreşte că făcea dese inspecţii la locurile de muncă. O altă neclaritate sau omitere flagrantă. În postura lui dublă, de şef de lagăr şi brigadier-şef (pe care o recunoaşte), el avea acces direct la toate datele privind „evoluţia demografică”(mai degrabă involuţia) a lagărului. Fiecăruia şef de lagăr i se raporta zilnic numărul de decese pe care şi el, la rândul sau le transmitea la sediul complexului de lagăre de care aparţinea (în cazul lui Mociulsk la Abez, sediul Peciorlag). Nu face nici o referire la baraca specială destinată muribunzilor, anticamera morţii, un fel de morgă şi nici la vreo înmormântare[5]
Memoriile lui Mociulski, unice din ştiinţa noastră în materia memorilistică despre Gulag, nu sunt construite decât pentru ca autorul să dovedească faptul că şi în interiorul chitului s-au aflat conducători luminaţi, descurcăreţi, feţe umane ale sistemului represiv. Interesant este de ce s-a apucat Mociulski să le şi scrie. E drept, condamnă la final câteva din crimele stalinismului, mai mult pentru că au întinat idealurile generoase ale socialismului, dar este evident că nu vrea sau nu poate să meargă până la capătul penitenţei, recunoscându-şi explicit partea din vină. Probabil că în această logică trebuie să căutăm inexistenţa referirilor la moartea concretă a deţinuţilor: el, în calitate de şef de lagăr ar fi fost direct responsabil şi cum crimele împotriva umnaitatii sunt imprescripibile, el ar fi putut fi tras la răspunderea penală chiar după apariţia cărţii. Dacă Parchetul rus sau autorităţile ruse ar fi avut în vedere vreodată o decomunizare autentică. Cum ar veni, nu s-a băgat singur în gura lupului. Sacrificile sale de până în 1944 (căci până în 1946 a fost mutat într-un alt lagăr al Gulagului de lângă Orel, Rusia centrală, unde se lucra tot cu mâna de lucru sclavagistă la repararea şoselei Moscova-Harkov, distrusă de război) s-au dovedit a fi benefice pentru cariera lui ulterioara, Partidul răsplătindu-l cu o carieră diplomatică în RP Chineză, Thailanda (în slujba NKVD şi ulterior KGB), iar apoi tocmai în cadrul Comitetului Central al PCUS. Rămâne un mister de ce a simţit nevoia să mărturisească chiar şi acest adevăr parţial, dar ştim bine, conştiinţa umană urmează căile ei misterioase.
Puteți cumpăra cartea: Books-express.ro.
[1] Şef în Gulag. Amintirile unui ofiţer sovietic, Corint, Bucuresti, f.a, versiunea in limba engleză apărută în 2011.
[2] Să nu uităm că oricât de competentă şi atotputernică era birocraţia NKVD încă nu se aflăm într-o perioada informatizată, cu baze de date, schimb instanateu de informaţii etc.
[3] Și pe fondul anexărilor teritoriale sovietice din 1939-41-Polonia Orientală, Ţările Baltice şi Basarabia şi Bucovina de nord.
[4] Pag. 156.
[5] Care erau colective, în gropi comune- în anii 1990-2000 s-au descoperit nenumărate. Teoretic ar trebui să fie, cel puţin una lângă fiecare lagăr, iar ele au fost cam aproximativ 400.
