”Nemurirea”, de Milan Kundera
Editura Humanitas Fiction, Seria de autor Milan Kundera, București, 2019
Traducere din cehă: Jean Grosu
Nemurirea lui Kundera, cum deja s-a mai spus, este o lucrare cu un caracter oarecum criptic pentru cei mai puțin avizați în ceea ce privește literatura clasică. Ultimul roman scris în cehă, roman de tranziție s-a spus, realizat din bucăți structurate, volumul încearcă să determine diverse tipuri de ”nemurire”, uneori dincolo de sensurile cu care suntem deja obișnuiți și care pe alocuri rămân neînțelese. Nemurirea nu este ceea ce diverși eroi/protagoniști ai cărții speră să fie, ci o calitate pe care doar posteritatea o decide. Acest concept este distorsionat poate sau în cea mai mare parte datorită eliminării elementelor cheie care au generat anumite acțiuni și pe care mulți dintre contemporani nu le cunosc. Este vorba în esență despre măștile nemuririi, iar Kundera face un sondaj subtil în spatele acestora. Fără a intenționa să demitizeze, lucrurile ajung chiar în acest punct. Operele și calitatea lor rămân sau ar trebui, dincolo de măștile creatorilor. Oricât de paradoxal ar părea, nemurirea este controlată de cei vii.
”Firește, în privința nemuririi oamenii nu sunt egali. Se cuvine să deosebim mica nemurire, amintirea omului în mințile celor care l-au cunoscut, de marea nemurire, însemnând amintirea unui om în mințile acelora care nu l-au cunoscut personal. Există căi în viață care-l pun pe om de la bun început față în față cu o asemenea nemurire, ce-i drept nesigură, ba chiar improbabilă, dar incontestabil posibilă,acestea sunt cările artiștilor și ale bărbaților de stat.” (Nemurirea, pg. 61)
În romanul format din șapte părți – Chipul, Nemurirea, Lupta, Homo sentimentalis, Întâmplarea, Cadranul, Sărbătorirea – sunt plasate în contrast relațiile tulburi, comice sau angoasante, dintre Goethe; soția sa, Christiane; și prietena mult mai tânără a lui Goethe, Bettina von Arnim, apoi triunghiul modern al lui Paul; soția sa, Agnes; și sora lui Agnes, Laura. Agnes se confruntă cu propria viață și descoperă că deși a avut un mariaj fericit, nu a cunoscut pasiunea; Laura, sora sa divorțată, nu a experimentat niciodată dragostea dincolo de sex. Kundera încearcă o meditație asupra vieții la sfârșit de secol XX, dar combinația de biografic și narativ, modern și vechi are de pierdut la nivel de coeziune și la nivel artistic pentru că lipsește tensiunea din momentele cheie, regăsită din plin în celelalte lucrări ale sale.
Uneori oamenii rămân în imaginea posterității datorită unor situații comice sau ridicole. Preocuparea excesivă pentru nemurire este greșită și, în ultimă instanță, inutilă. În ciuda unor mari realizări, unii oameni rămân în amintire pentru cine știe ce fleacuri, ceea ce vine în sprijinul ideii de mit sau mistificare de care aminteam în primul paragraf. Deși pare la prima vedere, mai ales că are inserții ale unor filosofi și reflecții personale adiacente, elemente biografice, volumul lui Kundera nu este filosofic sau biografic, ci rămâne în sfera ficțiunii. O împletitură ingenioasă între povestea din prezent Agnes-Laura și analiza relațiilor Gothe-Bettina sau Goethe-Hemingway. O concluzie de tipul inegalitatea vieții conduce și la inegalitatea în ceea ce privește nemurirea este logică, nu necesită o analiză aprofundată, de unde deducem că scopul lucrării lui Kundera nu poate fi această demonstrație, o tautologie de altfel.
Nici roman de dragoste nu s-ar putea numi Nemurirea, deoarece nu tratează subiectul dragostei propriu-zis, ci acesta ca o consecință a relațiilor dintre oameni sau, în cazul Agnes-Paul, ca element lipsă al vieții.
”Nesolidaritatea cu genul uman: asta-i opțiunea ei. Un singur lucru ar putea să o desprindă de ea: o dragoste concretă față de un om concret. […] în ultima vreme o obsedează gândul că în spatele dragostei sale pentru Paul nu se află decât o simplă voință: simpla voință de a-l iubi.” (pg. 51)
Când sunt întrebați dacă vor să împartă și nemurirea, nu numai viața, Agnes nu are nevoie de timp pentru a răspunde ”nu” răspicat. Au existat perioade în care se credea cu tărie că dragostea vine cu timpul, însă s-a dovedit o concepție greșită de cele mai multe ori, lipsa ei la începutul relației culminând cu ura, disprețul și alte asemenea, în cel mai bun caz cu mila sau simpatia. Personajele lui Kundera sunt aici construite subtil, cu accent redus pe partea fizică, exceptând-o pe Bettina, poate tocmai pentru a face tranziția către o eventuală ”nemurire” sau pentru a sugera posibilitățile însă neexplorate ale fiecăruia.
Foarte interesantă mi s-a părut în roman analiza tăcerii (Homo sentimentalis, 13, pg. 234) sau a gesturilor.
”Gestul nu poate fi considerat proprietatea unui individ, nici creația acestuia – omul nefiind în stare să își creeze gestul propriu – nici măcar instrumentul acestuia, adevărul e tocmai pe dos, gesturile sunt cele ce se servesc de noi, iar noi suntem instrumentele, marionetele și întruchipările lor” (pg. 12)
Unele gesturi, dincolo de banal culminează în definitoriu – de exemplu spargerea ochelarilor Bettinei, prima atingere a sânilor, Goethe-Bettina sau Rubes care apelează la același gest (cu alte personaje desigur); punerea în discuție a naturii artei și muzicii, cu implicații atât în ceea ce privește viața, cât și nemurirea, și raportarea la moarte ca element al vieții. Favoritele mele sunt Lupta și Homo sentimentalis, dar coeziunea romanului are de suferit la nivel general, cum am spus în debutul articolului, iar povestea de dragoste a eroinei Agnes, deși frumoasă, suferă la capitolul consistență și sondaj.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cărturești.ro.
(foto: RFI Romania și humanitas.ro)
