„Elefantul care nu respecta nimic”, de Éric-Emmanuel Schmitt
Editura Humanitas Junior, Colecţia Poveştile bufniţei, Bucureşti, 2023
Traducere din franceză de Iustina Croitoru
Ilustraţii de Barbara Brun
Poate nu de puţine ori, atunci când răsăritul soarelui ne vesteşte că a sosit momentul să păşim într-o nouă zi, mintea extenuată şi acaparată de iureşul cotidian tinde să pornească în căutarea acelor oaze unde liniştea domneşte, îngăduind tuturor incertitudinilor şi prejudecăţilor să îşi găsească răspunsuri pline de înţelepciune. La rândul lui, acest drum presărat cu lumină se dezvăluie ca fiind unul sinuos, fiecare picătură dintr-un elixir dătător de viaţă şi speranţă putând da la rândul ei naştere unei dorinţe nestăvilite de a fugi cât mai departe de lumea cea atât de condamnată la dezlănţuirea haotică, într-un turn de fildeş de unde nu trebuie decât să asistăm, aparent pasivi, la interminabilul spectacol al vieţii. Şi nu mică ne va fi poate, mirarea, atunci când timpul ne va răsplăti cu o serie de răspunsuri foarte importante despre ce înseamnă cu adevărat acea înţelepciune pe care cu toţii o putem dobândi, fără să fie nevoie de o lectură apăsătoare a unor oarecare tratate de filosofie, ci doar de o privire mult mai atentă la toate cele ce se petrec în jurul nostru.
Dar, în fond, „ce am mai putea noi, oameni ai unui secol XXI intens guvernat de legile şi progresele ştiinţei, să învăţăm de la natura înconjurătoare?”, ne întrebăm adesea, atunci când parcurgem în mare viteză drumul care leagă casa de serviciu, adăpostiţi de carapacea metalică a maşinii. La o primă vedere, nimic. Inevitabil, însă, reîntorcându-ne la izvorul nesecat al tuturor acelor legende care au ieşit pe deplin biruitoare în lupta cu trecerea timpului, vom descoperi că nu doar oamenii, ci şi păsările au să ne dăruiască sfaturi foarte importante despre cum putem redeveni călători destoinici prin lumea cea plină de umbre şi vise. Asistăm astfel la scrierea, iar mai apoi la dezvăluirea unor fapte care, deşi ne pot părea numai bune pentru adormit copiii şi, în consecinţă, demne de frunzărit în limita foarte puţinului timp disponibil, ne vestesc că a sosit momentul să redescoperim tainele adevăratei bucurii de a trăi, în virtutea binelui, a libertăţii, a dragostei, şi a frumuseţii.
Poate deloc întâmplător, cel care poartă acum haina luminoasă a bătrânului înţelept este nimeni altul decât Éric-Emmanuel Schmitt, al cărui glas puternic ne-a călăuzit, în ultima vreme, pe căile sinuoase ale unui prezent în care fiecare crâmpei de secol astral al omenirii este readus la viaţă, prin jocuri şi istorii pline de inocenţă şi mister. De această dată, vocea sa blândă se va împleti cu neobositul cânt al Minervei, o bufniţă de culoarea argintie a lunii care în trecut era o însoţitoare de nădejde a zeiţei înţelepciunii, iar astăzi coboară din inima întunecată a Pădurii Aparenţelor pentru a ne iniţia pe toţi în marile taine ale filosofiei.
Trei poveşti o au ca protagonistă până în acest moment. Şi fiecare dintre acestea ne pune în lumină o virtute fără de care omul nu şi-ar putea depăşi în mod deplin statutul implacabil de trestie fragilă. Aşa se face că, după ce l-a ajutat pe Motănelul Charly să lupte, plin de curaj, cu propriile temeri, iar mai pe urmă le-a demonstrat Iepuraşilor Lily şi Danilo că doar dacă ne conectăm propria libertate la anumite reguli impuse de ceilalţi putem avea o viaţă armonioasă, Minerva reintră în scenă. Iar noul el învăţăcel este Saxo, un elefant mic şi egoist, o „tornadă cenuşie”, care alerga întruna şi punea la pământ tot ce-i ieşea în cale, neţinând cont de nimeni şi de nimic. Peripeţiile lui par, la o primă vedere, să ne amuze, cu atât mai mult cu cât sunt însoţite de imagini vii şi pline de culoare, care îl surprind pe Saxo hoinărind cu nonşalanţă prin oraş, în vreme ce orele de şcoală se tranformă în ocazii numai bune pentru joacă şi somn. Iar atunci când până şi timpul petrecut cu familia devine o luptă interminabilă, în numele respectului purtător de linişte, Saxo acceptă, cu mare greutate, să se lase călăuzit de Bufniţa Înţelepciunii.
Cu paşi mici, dar foarte siguri, el va pluti, printre gândurile şi trăirile celor din jur, transformându-se într-un „nor gri”, inteligent şi foarte blând, care, într-o vreme umbrită adesea de ipoteze şi prejudecăţi privind soarta lumii şi implicit viitorul copiilor, se alătură tuturor celorlalte vietăţi necuvântătoare ridicate la rangul de mesageri desăvârşiţi ai acelor valori menite să îl crească pe micuţul de astăzi.
De dincolo de timp, de pe un tărâm aflat la graniţa dintre filosofie şi poveste, Minerva ne tâlcuieşte virtutea respectului în deplină armonie cu cele spuse de Seneca şi Immanuel Kant. Iar în rând cu ea, Saxo va rămâne, cu singuranţă, în minţile tuturor copiilor din şi de lângă noi, ca unul care, la momentul rânduit, a gustat din nepreţuita grăunţă a înţelepciunii, învăţând, printre altele, că pentru a fi respectat de cei din jur, avem datoria să ne preţuim unii pe alţii:
–„În fiecare om se ascunde cineva ca tine. Şi acel cineva îţi seamănă, are aceleaşi sentimente şi emoţii. Sunteţi, în acelaşi timp, diferiţi şi asemănători. Respectându-i pe ceilalţi respecţi ceea ce vă aseamănă şi ceea ce aveţi în comun. (…) Respectă oamenii, lucrurile şi natura!” (pp.28 şi 26).
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Junior/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://humanitas.ro/, https://www.librariaonline.ro/)
