”Strategia. O istorie completă”, de Lawrence Freedman
Editura Litera, Colecția Kronika, București, 2018
Traducere din engleză de Corina Hădăreanu
În zilele noastre, orice problemă, cât de măruntă, se rezolvă printr-o strategie. Ai nevoie de o strategie, de pildă, ca să găsești borcanul de castraveți murați cu cel mai bun raport calitate-preț de pe piață sau ca să captezi atenția celor din jur când le povestești ceva. Nu a fost întotdeauna așa: pe vremuri, doar personaje precum David ori Ulise puneau la cale strategii pentru a ieși învingători din bătălii de mare amploare.
David l-a învins pe Goliat printr-o strategie și tot astfel Ulise a găsit soluția calului de lemn, care a permis cucerirea Troiei de către greci. Doar că granița dintre strategie și șmecherie este greu de stabilit în ambele cazuri. Astfel, succesul obținut grație trucului inventat de Ulise a fost apreciat de unii, precum Homer, în timp ce alții au conchis că perfidia lui Ulise demonstrează că nu se poate avea încredere în greci. Fraza poetului latin Vergilius „mi-e teamă de greci chiar și atunci când fac cadouri” a ajuns proverbială, ceea ce relevă că strategia regelui insulei Itaca le-a adus grecilor beneficii imediate, dar pe termen lung le-a zdruncinat zdravăn credibilitatea…
Pare că istoria strategiei a început cu cei care nu aveau de partea lor forța. Nici David, nici Ulise nu aveau șanse reale de a învinge în luptă dreaptă. Conștienți de aceasta, ei au recurs la alte mijloace pentru a obține succesul. Istețimea este arma acestor personaje celebre, o armă ce deține avantajul unei flexibilități care se poate dovedi decisivă în confruntarea cu o forță superioară, dar greoaie. De altfel, istoria lumii este foarte bogată în povești strategice captivante în care poate fi identificată polaritatea forță-înșelătorie (sau putere-istețime). După cum formulează Lawrence Freedman, strategia însemană „să obții dintr-o situație mai mult decât sugerează balanța inițială a puterilor”. Se poate ajunge chiar la un nivel superior de satisfacție dacă victoria e obținută prin agerimea minții decât prin forță brută…
Pornind de la astfel de povești strategice din antichitate, cartea de peste 1000 de pagini a lui Lawrence Freedman conturează un veritabil portret al strategiei. Fluiditatea și adaptabilitatea guvernează gândirea strategică mai degrabă decât consecvența. A acționa strategic nu înseamnă nicidecum a te ține de un plan, ci a efectua reevaluări și replieri permanente, pentru a face față unui mediu în continuă schimbare. „Oricine are un plan până încasează primul pumn în gură”, a spus Myke Tyson. Dacă ai însă un comportament strategic, există șanse să faci față situației și după ce primești acel pumn…
Strategiile au fost mult timp apanajul militarilor și abia de câteva decenii au pătruns în alte domenii, precum economia și politica. Cu erudiția sa remarcabilă, autorul trece în revistă cele mai cunoscute teorii ale strategiei aplicate în aceste domenii. Cititorul poate afla din paginile cărții lui Freedman importanța teoriei jocurilor pentru știința economică, dar și strategiile electorale ale unor candidați la președinția Statelor Unite, de la Ronald Reagan la Barack Obama.
Este abordată și problematica banalizării strategiei, în contextul în care prea numeroase documente oficiale intitulate „strategie” sunt elaborate într-o manieră care le golește de aproape orice conținut strategic. Nu orice poziționare față de un subiect este o strategie, căci aceasta din urmă presupune o continuă adaptare la schimbarea neprevăzută – adesea impredictibilă! – a situației…
Nu pot să închei această recenzie fără a spune că „Strategia. O istorie completă” le oferă celor care se încumetă la lectura unei cărți atât de voluminoase un adevărat tur de forță, o enciclopedie – nu doar o istorie – a gândirii strategice, scrisă chiar de către un mare strateg, care a elaborat numeroase studii despre Războiul Rece sau despre problemele de securitate ale lumii contemporane.
