Kinderland, de Liliana Corobca

”Kinderland”, de Liliana Corobca

Editura Cartea Românească, București, 2013

Moto: ”Frații mei nu caută orizontul de pe prispă. Nici nu pot să le spun că acesta există. Probabil sunt încă mici. Există lucruri la care ajungi singur, fără sfaturi, indicații și tot felul de răspunsuri mură-n gură. Dacă nu vrei să-l vezi, dacă nu-l cauți și nu visezi la el, orizontul e o margine de drum și atât.”

Se spune că prin Moldova (fie că vorbim de regiunea Moldova din România sau de Moldova de peste Prut), satele românești au fost părăsite de bărbații și femeile în putere, plecați la muncă în străinătate. Nu e nimic neașteptat în acest lucru, dar tragedia este că satele au rămas populate doar de către bătrânii aproape neputincioși și de copiii celor plecați peste hotare. Iar dintre aceștia din urmă, cei care se îngrijesc singuri, fără niciun sprijin apropiat (cu excepția banilor primiți regulat de părinții plecați departe), sunt din ce în ce mai mulți.

Liliana Corboca împrumută această situație din realitate pentru a o transpune într-un sat nenumit din Moldova, unde a pătruns în lumea a trei copii, rămași singuri (de vreme ce bunica este suferindă și nu poate avea grijă de ei, iar părinții sunt plecați spre alte zări, nu neapărat spre Occident, ci spre locuri unde pot aduce banii suficienți pentru o existență la limita supraviețuirii), încercând să sugereze cum arată o astfel de lume aparent improbabilă, dar atât de reală.

Cristina, Dan și Marcel încearcă să se gospodărească, să trăiască, să învețe, să muncească, să copilărească, să se distreze singuri. Fără a avea decât rareori momente în care cer sprijinul celor mai mari decât ei, rude îndepărtate sau prieteni de familie, ei supraviețuiesc într-o lume destul de dură. Departe de oraș, aflați mereu fără sprijinul adulților, ei concep o lume numai a lor, în care singurul reper pare a fi telefonul săptămânal care vine invariabil de la mama lor.

Cristina e cea mai mare și cea care, de fapt, la o vârstă destul de fragedă, conduce o gospodărie întreagă, dar care este lipsită de înțelepciunea unui adult. Totuși, destul de repede realizăm că nici nu are nevoie de un adult, pentru că ei se descurcă, în ciuda unor vorbe spuse de ea la mânie (supărare copilărească, până la urmă, normală) cum că s-a săturat, că ar dori să se ducă la joacă sau la plimbare cu băiatul preferat, fără să îi pese că acasă cei doi frați mai mici urlă după mâncare și îngrijire: ”Și plâng amândoi neistovit, prelung, ca doi pui de lup abandonați în pădure. Vor și ei să-i alinte cineva, să-i bage în seamă. Și eu vreau, chiar dacă-s mare. Vreau și eu o mamă alături, să-mi facă de mâncare, să-mi spele rochiile. Și să le calce.”

Din când în când, vocea autoarei se aude fără să vrea, pentru că gândurile Cristinei depășesc granița satului din care poate nu a ieșit niciodată, făcând considerații asupra copiilor care nu muncesc, considerații reale și corecte, dar care nu ar putea fi cunoscute de fetița ce nu cunoaște lumea largă decât din auzite. Întrebarea pusă mamei sale este semnificativă în acest sens: ”E adevărat că acolo, în țările foarte bogate și dezvoltate, copiii nu sunt buni de nimic? Nu-i ajută pe părinți, nu se descurcă cu frățiorii lor, nu știu să facă de mâncare ori să mulgă capra? Niște mici paraziți pe spinarea părinților! Cu tați, cu mame, bone, institutoare, iar ei rotofei și prostălani, se lasă spălați, hrăniți, îmbrăcați, culcați, sculați, educați.”

Lumea copiilor, această Kinderland, ne este înfățișată în mii de amănunte, cu descrieri exacte a copilăriei celor care, dacă vă mai aduceți aminte, au trăit această perioadă undeva la țară, alături de părinți sau de bunici. Cu deosebirea că propria copilărie a fost o viață dulce, în care eram îngrijiți și noi aveam doar grija de a ne juca și de a descoperi ceea ce ne înconjura, în vreme ce aici copiii sunt cei care încearcă să le facă pe toate. De altfel, undeva, Liliana Corobca ne explică ce îndeamnă Kinderland, care vine, deloc surprinzător, de la celebrele ouă de ciocolată Kinder, iar joaca și traiul acelor copii din satul moldovean a devenit de-a kinderlandul, respectiv copiii se joacă (de fapt, trăiesc) de-a cei mari.

Indiferent de joaca asta de-a adulții, din cuvintele Cristinei realizăm cât de mult îi e dor de părinți și cât de mult i-ar plăcea ca aceștia să fie acasă și nu departe de ei. Nu înțelege (și poate nici noi, ca cititori, nu înțelegem) de ce a trebuit ca amândoi să plece și să îi lase să se descurce singuri. Inventează chiar câteva ritualuri magice, descântece prin care ar dori să își aducă acasă părinții cât mai repede. Însă nimic nu funcționează în afară de un fapt simplu, dar tragic: „Nici nu mă gândesc că aș vrea să moară bunica și astfel mama și tata vor veni amândoi imediat acasă. Așa au hotărât toți copiii bunicii și de aceea vara asta suntem singuri acasă. S-au înțeles părinții noștri să nu vină de două ori și să cheltuiască bani pe drum. Vara trecută a mai venit tata pe vreo două zile și a mai lucrat, a mai reparat. Apoi a venit și mama în concediu. Iar anul acesta așteaptă mai întâi să moară bunica.”

Dacă mi-a readus aminte de ceva romanul Lilianei Corobca, este vorba de minimalismul Noului Val al filmului românesc: povestea nu este ficțiune pură, ci reține multe elemente din realitatea românească a prezentului, autoarea împrumută motive și momente din propria copilărie (așa cum ne-a mărturisit în interviul pe care ni l-a acordat), iar acțiunea este mai mult statică, nedepășind aproape niciodată granițele unui sat care rămâne tradițional, cu prea puține împrumuturi tehnologice. Mai departe, rămâne fiecarui cititor opțiunea între genuri, între un roman de ficțiune și un roman care dezvăluie o parte a societății românești așa cum este ea. Dar mai sunt și cititorii care preferă ambele genuri și, din această perspectivă, ”Kinderland” este un roman care mi-a plăcut, care se citește ușor și ne readuce aminte de copilăria de la țară. Cu deosebirea că a noastră a fost, probabil, mai frumoasă și mai lipsită de griji decât a personajelor acestei cărți.

Puteți cumpăra cartea acum de pe site-ul Editurii Cartea Românească.