Jurnalul unui bătrân nebun, de Junichiro Tanizaki

”Jurnalul unui bătrân nebun”, de Junichiro Tanizaki

Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom, Iași, 2016
Traducere din limba japoneză și note de Magda Ciubăncan

Până la „Jurnalul unui bătrân nebun” nu aveam idee, spre rușinea mea poate, cine e Junichiro Tanizaki, autorul fiind renumit pentru scriitura sa cu puternice valențe erotice, axată de asemenea și pe discrepanța dintre cultura occidentală, vestică, respectiv cea japoneză.

Romanul „Jurnalul unui bătrân nebun” este creat ca un soi de fișă medicală în sensul unei înregistrări destul de minuțioase a stării de sănătate a unui bătrân în vârstă de șaptezeci și șapte de ani pe nume Utsugi care, pe lângă aceste lucruri, prezentate într-o manieră extrem de realistă, își așterne de asemenea pe hârtie și gândurile erotice legate de nora lui, Satsuko. Cartea poate părea pentru unii plictisitoare, lucru ce mi s-a întâmplat și mie la început, mai exact până în clipa în care se revelează afinitatea sexuală a bătrânului pentru Satsuko, nu datorită peculiarității acestei raportări în contextul rudeniei, ci pur și simplu pentru că după relatarea programului și problemelor unui bătrân, acest lucru apare ca o condimentare a vieții, lucrurile se contrabalansează.

Mai mult, personalitatea lui Utsugi este oarecum magnetică pentru că în el se zbat niște tendințe contradictorii: pe de o parte, realizează postura în care se află, de om ajuns la senectute, sleit de puteri și de orice farmec pentru vreo femeie, iar pe de altă parte, o dorință aprigă de a trăi și, eventual, de a face din oameni pioni, nu neapărat într-un sens malefic, ci având ca scop, așa cum am menționat și anterior, piperarea propriei vieți. Utsugi este un farsor erotic:

„Știu și eu prea bine că sunt un bătrân urât și plin de riduri. Seara, când mă uit în oglindă, după ce-mi scot proteza, văd o față stranie. […] Nu-mi vine să cred că e fața mea. Aș fi un prost să cred că unei femei i-ar putea plăcea o față ca asta.  În schimb, acest lucru îmi dă un oarecare avantaj, căci vigilența oamenilor adorame în prezența unui bătrân care știe că nu poate pretinde un astfel de favor. Dar chiar dacă nu am nici dreptul și nici putința de a-mi folosi acest avantaj, pot să mă aflu în preajma unei femei frumoase fără să trezesc nicio suspiciune. Și ca o compensație a neputinței mele, ce pot să fac este să o cuplez cu un bărbat frumos, întorcând astfel întreaga casă cu susul în jos. Iar eu o să mă bucur de toate astea.”

Jocul erotic dintre Satsuko și bătrân este interesant pentru că se constituie ca o tensiune continuă, fiind ca un preludiu nesfârșit fără a se ajunge de fapt într-un punct final, clar. Nora bătrânului pare, prin comportamentul său, că decide în mod tacit să intre în joc, fără însă a fi clar daca acest lucru e din cauză că este și ea un farsor erotic sau dintr-o formă ușoară de sadism față de Utsugi:

„-Dacă e undeva mai jos de genunchi, te las o dată. Doar o dată! Și doar cu buzele! Nu mă mai atingi cu limba!

De la genunchi până la gât era ascunsă complet de perdeaua de bae, lăsând să-i iasă prin crăpătura acesteia doar gamba unui picior.

-Parcă ar urma să ți se facă un consult ginecologic.

-Ce prostii vorbești!

-Nu e corect să-mi ceri să te sărut, dar fără să-mi folosesc limba.

-Nu-ți cer să mă săruți, ci doar te las să m-atingi cu buzele. E destul pentru un bătrân ca tine.

-Ai putea măcar să închizi apa cât timp fac asta?

-N-am de ce. Dacă nu mă spăl imediat ce mă atingi, o să  mi se facă greață.”

Un alt aspect pentru care romanul chiar merită să fie citit este felul în care Utsugi scrie despre demersurile pe care le face pentru propria piatră funerară. Personajul este deci, atât bătrânețea întruchipată, cât și libidoul întruchipat, dar și seninătatea în fața morții mai ales atâta vreme cât este una lipsită de dureri mari.

Pasiunea personajului pentru Satsuko transcende imaginația cititorului în momentul în care acesta își pune în gând să își graveze pe piatra funerară un Boddhisattva inspirat de ea, având-o ca model pe ea. Astfel, bătrânul Utsugi îi aduce acestei femei, indirect, un adevărat omagiu, dorind să-și facă somnul de veci la picioarele acesteia:

„Apoi i-aș putea arăta fotografii ale lui Satsuko în diferite ipostaze și să-l pun să-l redeseneze pe Boddhisattva în așa fel încât să sugereze trăsăturile și figura ei. Pe urmă aș duce desenul la un gravor și l-aș ruga să-l reproducă în piatră […] Și astfel aș putea să-mi dorm somnul de veci sub imaginea lui Satsuko Bodhisattva, sub statueta din piatră purtând pe cap diadema din care pornesc șiraguri de nestemate ce-i cad pe piept, cu roba divină fluturându-i în vânt.”

Romanul se încheie cu întreruperea jurnalului lui Utsugi și cu inserarea de extrase din jurnalele asistentei sale medicale, Sasaki, a doctorului Katsumi și a fiicei sale, Itsuko. Nu îmi este prea clară intenția lui Tanizaki cu acest final (este vreodată, de altfel, clară intenția vreunui scriitor într-o operă de-a sa, mai ales de tipul acesta?), însă personal, mi s-a părut plictisitor și ușor enervant. Într-un fel, prin aceste mărturii, e drept, se întregește acea fișă medicală de care vorbeam la începutul acestui text, însă după însemnările unui individ care întruchipa atât de multe lucruri, acestea par de prisos. Cine știe, poate asta e și ideea, să îți dai seama, tu, cititorul, cât de interesante erau trăirile lui Utsugi, iar aici mi se pare că se află talentul lui Tanizaki: jurnalul bătrânului este scris atât de bine încât uiți că e de fapt romanul unui scriitor.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro.