„Jurnalul complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă”, de Sherman Alexie
Editura Arthur-YoungArt, Bucureşti, 2014
Traducere din limba engleză și note de Vlad Pojoga
Ilustrații de Ellen Forney
Moto: ”Gordy mi-a dat cartea rusului ăstuia, Tolstoi, care a scris: ”Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.” Bine, nu-mi place să contrazic un geniu rus, dar Tolstoi nu auzise de indieni. Și nu știa că familiile indiene sunt nefericite din același motiv: rahatul ăla de băutură.”
Dacă studiem câte ceva despre indienii americani sau despre populațiile tribale din Africa sau Australia, vom descoperi că acestea au cel puțin un punct comun: alcoolismul. Ei bine, alcoolul este una dintre cauzele (nu singura, poate nu cea mai importantă) pentru care astfel de populații, cele care au fost primele prin acele locuri înainte să sosească albii, sunt în prag de dispariție. Albii au adus cu ei alcoolul și inconștient mare parte a amerindienilor (și nu numai) a devenit alcoolică, obicei pe care nu l-a mai lepădat nici după mai mult de un secol.
De ce am făcut această introducere la o carte super-amuzantă de la Editura Arthur? Primul motiv este că autorul ”Jurnalului complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă”, Sherman Alexie, este chiar amerindian, fiind născut chiar în rezervația de indieni Spokane, locul unde se petrece o parte din acțiunea din carte, și în mod sigur știe ce spune despre propria comunitate și despre problemele ei. Alcoolul este una dintre ele, poate cea mai importantă, care determină o lâncezire totală a conștiinței sociale și o lentoare în a acționa pentru propria binefacere. Aproape nimeni nu iese din comunitate pentru a reuși în viață, aproape nimeni nu are dorința de a face altceva pentru a o duce mai bine. La limita supraviețuirii, rămân închistați și închiși în rezervațiile ”permise” de către autorități, subiect de studiu pentru pasionații de istorie sau antropologie.
Al doilea motiv este chiar afirmația din prezentarea autorului că această carte este parțial autobiografică și vom descoperi treptat că Sherman Alexie, scriitorul, și Arnold Spirit, protagonistul romanului au în comun măcar câteva amănunte biografice: amândoi au fost foarte bolnăvicioși în copilărie, aproape fără șanse de supraviețuire; amândoi au renunțat la școala din rezervație și au dorit ceva mai mult, mutându-se la un liceu de albi, din orășelul din apropiere. Cam asta este, de altfel, pe scurt, acțiunea cărții, modalitatea în Arnold Spirit, unul dintre cei mai isteți elevi ai liceului din rezervație își dă seama brusc că nu mai are ce învăța aici (că ar fi ajuns un alcoolic, precum părinții săi, în cele din urmă) și pleacă la liceul din Rearden, sperând că aici va avea o șansă de a ajunge CEVA în viață:
”Tot timpul au știut că sunt ciudat și ambițios, deci poate că se așteptau să fac cele mai ciudate lucruri posibile. Și să mă duc la Rearden era chiar o idee dubioasă. Dar nu-i ciudat că ai mei au fost de acord așa de repede cu planurile mele. Au vrut tot timpul o viață mai bună pentru mine și soră-mea. Soră-mea fuge ca să se rătăcească, dar eu fug ca să găsesc ceva. Și ai mei mă iubesc așa de mult că vor să mă ajute. Da, tata-i un bețiv și mama a fost o bețivă, dar nu vor ca și copiii lor să fie niște bețivi.”
Punând multe probleme, discutând despre lucruri extrem de serioase (cum ar fi posibila extincție, în timp, a populației amerindiene din cauza alcoolismului), nu înseamnă că Sherman Alexie a scris un roman trist sau de necitit pentru categoria de vârstă la care se adresează în primul rând, adolescenții. Nu, romanul este foarte amuzant, este plin de experiențe specifice vârstei, fie că vorbim de masturbare sau orele de sport, de prima dragoste sau de bătaia zilnică de rezervație. Există chiar și un decalog al regulilor care se aplică indienilor în privința bătăilor.
Ceea ce pare ciudat este că la liceul din Reardan are parte de mai multă înțelegere decât la cel din rezervație, bineînțeles după primele semne de respingere, după ce este privit ca un ciudat pentru că era singurul indian ce avusese acest curaj:
”Deci ce făceam eu în Reardanul rasist, unde mai mult de jumate din cei care termină liceul se duc la facultate? Nimeni din familia mea nu s-a apropiat măcar de o facultate. Reardan era opusul rezervației. Era opusul familiei mele. Era opusul meu. Nu meritam să fiu acolo. Știam asta; toți puștii ăia știau asta. Indienii nu merită nici cât negru sub unghie.”
Treptat, după primul pumn administrat într-o lume non-violentă, după ce unii colegi își dau seama că este sărac și că face deseori naveta între rezervație și liceu pe jos sau cu mijloace improvizate, începe să fie privit ca un prieten mai degrabă ca un inamic. Lumea lui se deschide și toată cartea devine astfel o demonstrație pentru orice indian că nu e necesar un efort prea greu, doar puțină voință, pentru a se ridica din acea lume incapabilă să evolueze, care este privită cu indulgență doar pentru că așa este corect politic, dar în care oamenii se complac mai ales cu ajutorul alcoolului.
Și, ca să nu vă las cu impresia unei cărți prea grave, prea dedicate unei probleme profunde, termin această prezentare cu două citate, care demonstrează, sper, ironia fină și umorul autorului:
”Bunica n-avea nevoie de toată prostia asta cu abolirea homosexualității și cu homofobia din lume, mai ales cu cea dintre indieni.
-Doamne, zicea. Cui îi pasă dacă un bărbat vrea să se însoare cu alt bărbat? Tot ce vreau eu să știu e cine o să spele șosetele murdare.”
”Asta-i marea diferență între soră-mea și mine. Eu ascund reviste pline de poze cu femei goale; soră-mea își ascunde romanele duioase de dragoste, care spun povești despre femei dezbrăcate (și bărbați dezbrăcați). Eu am nevoie de poze, soră-mea are nevoie de cuvinte.”
1 comment