Jurnal scoțian, de Ioan-Florin Florescu

”Jurnal scoțian”, de Ioan-Florin Florescu

Editura Polirom, Iași, 2017

”Jurnal scoțian” este numele unui blog pe care am început să-l țin, cu multe intermitențe, când și cum am avut dispoziție, după ce m-am mutat în Scoția, în vara anului 2011. Este un nume oarecum înșelător, pentru că nu e vorba de un jurnal propriu-zis și nici nu este exclusiv ”scoțian”. Cred că cel mai bine l-aș putea defini ca un blog scris în Scoția cu gândul la România.” (pag. 7)

Cu aceste precizări își începe preotul și scriitorul Ioan-Florin Florescu volumul său apărut de curând la Editura Polirom, alcătuit din articole postate de-a lungul timpului pe blogul cu același nume. De-a lungul timpului, cu felurite ocazii, citisem câteva dintre aceste articole, mai ales atunci când acestea se concentrau pe considerații de natură religioasă, dar abia acum, cu senzația de tot unitar, talentul de povestitor al autorului mi s-a revelat cu adevărat.

Ioan-Florin Florescu este mai puțin preot sau scriitor cu acte în regulă, cât un povestitor abil, capabil să impresioneze atât prin simple fapte de viață, frumos descrise și aduse în fața cititorului simplu, cât și prin explicații pe înțelesul tuturor aduse asupra religiei, credinței și învățăturilor teologice. Preot ortodox, sătul până peste poate de ceea ce se întâmplă în România asta care devine din ce în ce mai nesuferită cetățenilor, pleacă cale de sute și mii de kilometri, împreună cu familia sa, în Scoția, unde va deveni preotul micii comunități de români (și nu numai, cum se observă în carte) din acea țară și din împrejurimi. De altfel, chiar dacă nu sunt ordonate neapărat cronologic, articolele de început explică într-un fel această emigrare și despărțire de țară:

”Cum să explici că pleci pentru că pur și simplu te-ai săturat să mai trăiești într-un loc guvernat de fatalitate, unde lucrurile plutesc haotic și imprevizibil, ca într-o stare de imponderabilitate. Nu știi unde și cum le vei afla a doua zi. De ce plecăm? De lehamite. Nu căutăm pământul unde să curgă lapte și miere, ci o țară în care să regăsim așezarea firească a lucrurilor.” (pag. 16)

Ce am descoperit la Ioan-Florin Florescu? Pe de o parte, așa cum ziceam și mai sus, un excepțional talent de povestitor, având o foarte bună observație a micilor evenimente, acțiuni și personaje pe care ți le oferă viața în fiecare zi (mi-a adus aminte de cărțile și rubricile culturale ale lui Florin Lăzărescu, foarte bun observator și povestitor la rândul său). Micile fapte și întâlniri se transformă în povestiri scurte, dar pline de efect, fie că vorbim despre joburile pe care le-a practicat în Scoția (a fost șofer la un restaurant indian, taximetrist ocazional fără acte), de oamenii pe care i-a întâlnit ca parte a vocației sale de preot sau de amintiri din viața din țară, departe acum.

Pe de altă parte, ceea ce surprinde cu adevărat pe cei care nu-l cunosc și care sunt mai depărtați de instituția Bisericii, este felul în care părintele Florescu scrie despre ortodoxism, credință și religie. Cuvântarea acestuia, fie atunci când explică dogme sau fraze din Biblie, fie când povestește despre Paște sau Crăciun, traduceri ale textelor sfinte sau Grădina Ghetsimani, este una plină de prietenie, de bunăvoință, încercând și reușind să fie nepretențios și ușor de înțeles nu numai de preoți sau teologi, ci și de oamenii simpli, credincioși sau atei, apropiați sau depărtați de religia ortodoxă. Nu este de mirare că este citit cu plăcere de toată lumea, iar persoanele care sunt atrase în biserica sa (apropo, închiriată cu ora!) sunt de toate religiile și națiile (până și un chinez îi dă binecuvântarea).

În plus, Ioan-Florin Florescu se pronunță sincer și fără ocolișuri în legătură cu unele dintre subiectele fiebinți ale momentului, precum huzurul în care se lăfăie conducătorii BOR sau acea lipsă de empatie a conducătorilor bisericii pentru cei care au murit la Colectiv. Pentru toate acestea și nu numai, are tot respectul meu și sunt sigur că mai mulți astfel de oameni sinceri și cu vocație există în cadrul Bisericii Ortodoxe, dar sunt suficient de lași pentru a nu fi la fel de vocali și critici atunci când este necesar, chiar împotriva celor care îi conduc vremelnic. De asemenea, preotul-scriitor scoțian oferă lecții de credință necredincioșilor, pe care nu îi desconsideră nicio clipă (așa cum fac mulți alți preoți sau credincioși), se îndoiește de credința sa uneori, mărturisind deschis:

”Am vrut să spun, reiau eu, că îndoiala este firească. Numai fanaticii și ateii își închipuie credința ca o certitudine, când, de fapt, credința este tot o îndoială, mai mică sau mai mare. Nu este nimeni care să nu se îndoiască în credința lui.” (pag. 129)

Așa cum fac la fiecare volum de povestiri, recomand cele mai frumoase texte, așa cum le-am văzut eu: în ”o poveste pentru Ana, care m-a întrebat odată cine e Vera și cum este o zi în paradis”, descoperim prima poveste de iubire din viața naratorului, o frumoasă poveste despre copilărie; ”mandatul nu are viață personală” este o critică acidă a clasei politice, pentru care ”mandatul” este o chestiune sfântă, unitatea de măsură a vieții politicienilor români; ”micuța japoneză și ajutorul de bucătar” dezvăluie noi căutări de slujbe pentru eroul nostru, care vrea să-și depună un CV pentru un post de ajutor de bucătar la un restaurant japonez, prilej pentru el ca să își înflorească masiv aparentele cunoștințe culinare și culturale (chiar, preoții au voie să mintă?); în ”ca țara să poată fi locuită”, se discută despre Colectiv, huzur și BOR.

Cred că doar dacă un cititor ar fi răuvoitor sau rău intenționat, ar putea să îi displacă acest volum. Sunt texte simple, venite din inimă și, indiferent dacă ești ateu, agnostic sau credincios practicant, ar trebui să ți se pară umane și digerabile, oricâte întrebări ar stârni sau diferențe față de propriile convingeri. Încă o dovadă că preoții cu har și înțelegere există.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro.