“Jurnal II. 1997-2003″, de Mircea CărtărescuEditura Humanitas, Bucureşti, 2005
Cel de al doilea volum al jurnalului lui Mircea Cartarescu acopera o perioada temporala generoasa, de exact sase ani din viata scriitorului (1997-2003) ani punctati de o serie de evenimente atat in spatiul privat-personal pe care el le consemneaza succint, printre picaturi (desparirea de prima sotie, casatoria cu a doua sotie, nasterea celui de al doilea copil, Gabriel etc.) cat si din viata sa profesionala (acest cuvant destul de tehnic aplicat lui Mircea Cartrescu nu are sensul obisnuit caci pentru el viata profesionala inseamna mult mai mult decat procesul elaborarii unor carti).
Din aceasta perspectiva perioada a fost rodnica in ciuda constantelor perdele de fum pe care Cartarescu le arunca de-a lungul paginilor Jurnalului 2 si care ar dori sa autominimizeze performantele sale litarare, remarcabile in sine. In acest interval de sase ani i-au aparut Postmodernismul romanesc (editarea tezei sale de doctorat) Jurnal 1, Orbitor vol. II, Enciclopedia zmeilor, Pururi tanar, infasurat in pixeli precum si cateva volume de poezii. Nu mentionez diversele traduceri ale volumelor sale in alte limbi, una din temele care il pasioneaza constant de-a lungul paginilor jurnalului. In acest interval de sase ani a trait atata la Bucuresti, cat si perioade lungi la Berlin si Budapesta (in urma castigarii unor burse generoase).
Ceea ce mi s-a parut remarcabil la jurnalul lui Mircea Cartarescu este descrierea constanta si detaliata a unei sfasierii interioare. Acesta este de altfel si motivul care m-a determinat ca citesc primul volum si ulterior pe cel de al doilea. Lui Cartarescu i-ar fi fost foarte usor sa scrie un jurnal triumfalist in care sa consemneze linistit succesele repurtate, trofeele ridicate deasupra capului daca ar fi fost acel tip de scriitor care poate fi cumparat de faima ieftina a acestei societati de consum, dornica sa aiba si un parfum fin de scriitori (vezi cazul lui Cohelo). Crizele interioare intotdeauna atrag si isi gasesc un public special, format din cei care au simtit si ei pe propria piele aceleasi crize si, cum cititorul este un voyeur inconstient, simte nevoia sa descopere alte forme de sfasiere interioara, la alte fiinte, poate mai inspirate decat el.
Cititorul care cumpara o astfel de carte cauta si o cale de acces la sufletul autorului si nu o insipida insiruire de actiuni sau evenimente exterioare. In acelasi timp cititorul anonim se simte bine cand constata ca si cei marii scriitori, cunoscuti, ultra-tipariti, intens mediatizati au probleme in viata de zi cu zi. Chiar daca amanuntele reale (res-rei) nu sunt esentiale, nu inseamna ca nimicurile cotidiane nu isi au si ele importanta lor in a umaniza un om. Din aceasta perspectiva, incantatoare mi s-au parut paginile scrise dupa nasterea lui Gabriel, baietelul autorului, in care sunt surprinse toate acele mici detalii care definesc esenta unui parinte (plimbarea cu port-bebe-ul pe strazile Capitalei, destramarea vietii interioare datorita uriaselor solicitari rutiniere etc.)
Obsesive in ambele jurnale cartaresciene sunt referirele abundente la propria sa opera, fapt ce uneori devine chiar plictisitor chiar daca motivatia lui este de inteles. Aceasta continua analizare a cartilor sale iti poate da impresia ca nu mai exista nimic altceva decat el si opera sa (in ciuda deselor referiri la alti scriitori pe care Cartarescu ii citeste, ii desfiinteaza sau ii apreciaza, dupa caz). Si tocmai aceasta incapatanare este fascinanta pentru ca, pana la urma este incapatanearea unui om care crede foarte mult in destinul sau literar. Aceasta credinta da coerenta si forta viziunii sale, fapt ce determina concentrarea energiilor catre anumite obiective punctuale (vaiate proiecte literare). Este de admirat consecventa lui, si, in ciuda secetei (uneori ai impresia din jurnal ca ar fi o seceta vesnica), aceasta consecventa da roade ori cat de mult s-ar vaicari Mircea Cartarescu in jurnalul sau in legatura cu impotenta sa literara. In acest punct da dovada si de putina ipocrizie. Implicarea sa insa este totala: „Si eu intr-adevar scriu cu tot corpul, cu toate organele, cum a zis cineva, ca si cand n-as fi altceva decat un mare tub de pasta de pix. De aceea aceasta mare euglena viridis a corpului meu trebuie sa fie in forma. »- pag 132.
Pasionanta este si monitorizarea destul de atenta a reactiilor pe care le suscita cartile sale, amaraciunea fata de esecurile inregistrate atat pe plan national cat si international caci el doreste sa fie un scriitor occidental (adica sa traiasca de pe urma literelor sale) intr-o tara orientala, unde cu foarte mare greutate se poate trai (cu exceptia ziaristilor si a marilor formatori de opinie, guristii de la TV) o viata decenta scriind. In ciuda dificultatilor si a refuzului sau de a intra in tot felul de combinatii, Cartarescu are o strategie de marketing inteligenta prin care incearca sa se vanda cat mai bine cu putinta. De aici apare si paradoxul cartarescu : cu cati ii apar mai multe carti traduse in alte limbi cu atat se plange mai mult.
Ceea ce mi se pare greu de contestat la Cartarescu este faptul ca la el cuvintele se leaga parca ar fi fost unse cu lipici german de o foarte buna calitate. Se intrepatrund si formeaza un tot, de multe ori gustos pe care e imposibil sa nu fii invidios.
Jurnalul este o specie periculoasa, posibil letala pentru un scriitor de aceea cred ca cele mai multe jurnale de scriitori au fost publicate postum. Se simte in ambele jurnale cartaresciene o anumita retinere in a rani, in a intra cu cizmele in viata altora, autorul preferand sa-isi lase cititorii (detractori cat si admiratori) sa-i invadeze doar propria viata, propria zbatere. Pe de alta parte este notabila civilitatea lui. Nu-si ataca violent si nu-si injura adversarii literari folosindu-se de adapostul facil al jurnalului.
Scriu hectare de pagini doar cu speranta ca intr-o zi o sa ma trezesc inspirat si ca o sa fac sa se intample ceva. Astept tot timpul ca scrisul meu sa faca o pirueta, sa se-nfasoare asupra lui si sa-nceapa sa semnifice.- pag135
Relatia cu Romania este si ea simpatica prin virulenta adoptata si care nu-l paraseste nici in strainatate dar nici acasa, virulenta care este touis mai moale decat in Politice de HRP. Din Berlin el scrie in jurnal :« Nu mi-e dor de casa. Nu m-as intoarce niciodata dac-as putea, si e prima data cand gandesc asa. » (pag. 143) « Bucurestiul imi apare acum mai malign ca niciodata: ruinele Germaniei in ’45, ale Beirutului si Ceceniei impreuna. Voi sta cat mai departe de acizii si praful lui, poate pentru totdeauna. » (pag.146) « Cele trei saptamani traite la Bucuresti mi-au facut rau fizic si mental, nu ma mai simt in stare sa suport ruina aceea fara speranta, pantecul vestejit de acasa. Pe care nu-l mai poti privin nici macar cu patriotic sorrow. E ca in profeti :n-a mai ramas piatra pe piatra acolo, e cuib de arici si cucuvele. Daca-mi voi putea castiga vreodata o paine in vest (Westwest), nici n-o sa ma mai uit inapoi. Nici cu manie macar. » (pag. 160) « nici o stire de la cei din tara de foarte multa vreme. Pentru mentalitatea noastra de plugari sedentari, cel plecat e mort, dus pe ceea lume. (pag.177) « Mi-am uitat (desi scantei din ea imi vin in orice moment, rapide si confuse, sterse imediat cum apar; apoi, visele, pierdute, avortate tot timpul, cu cate o imagine doar reamintita o clipa dimineata) viata in Romania, larvara si plina de jeg, viata de scurmator sub pamant. Totusi doar acolo se poate suge viata. » (pag 199) Iar pentru un scriitor precum Cartarescu a suge viata este esential. Catre sfarsitul perioadei berlineze si el resimte criza exilatului valah de esenta superioara, criza pe care el o integreaza in procesul amplu de sfasiere launtrica determinat in special de imposibilitatea de a scrie in conformitate cu standardele sale inalte (caci totusi scrie !) Ajuns in Romania constata furios si resemnat ca « Aici, oricat ai cheltui, mananci prost si esti otravit de gazele esapamentelor. Cei care tin la ficatul si dintii si la laringele lor ar prefera, si azi, dupa doua sute de ani, sa fie argati in fericitele tinuturi din vest decat bani in ticaloasa tara rumaneasca, unde pieri cu zile. »
Fata de viata literara autohtona Cartarescu are aceeasi atitudine ca si pentru restul ansamblului desemnat sub titulatura de Romania : « Am fost alaltaieri la sediul Uniunii Scriitorilor, la o intrunire de premiere (si de premier) :intr-o sala arhiplina abia cunosteam cativa oameni. S-au rostit discursuri tampite si absurde, ca pe vremuri, am schimbat vorbe cu oameni cu care n-am practic, un limbaj comun. Daca ei sunt scriitori, eu n-am ce cauta printre ei : batranei planagareti, batranele rujate gresit, barbosi aroganti (necunoscuti), pusti cu mutre de frizeri. Evident, nici o speranta, nimic de facut. Sute de ani de-ar dura aceasta monstrouozitate, ea ar merge tot pe fagasul ei cel vechi de cand primul romanas a-nvatat sa scrie si sa citeasca. »(pag.428)
« Nefericita terisoara si-a semnat singura, ieri, condamnarea pentru atat de multa vreme, incat poti spune eterna. S-a terimat cu iluziile. De-acum sunt doua cai : traiesti acolo, constient de consecinte, sau fugi. »
Dar ce este jurnalul lui Mircea Cartarescu chiar in opinia autorului ? «… ce e jurnalul meu, in definitiv, decat o lunga, exagerat de lunga scrijelitura pe un perete de celula, pe un monument istoric, pe lemnul unei banci din parc sau pe coaja unui copac, de fapt o inscriptie stramba pe zidul zgrunturos al existentei, care inscriptie, in prea multe cuvinte, nu spune de fapt decat ce spune puscariasul sau vandalul sau scolarul cu briceag :am fost aici. » (pag.436) De ce atrage un jurnal (in general) si, in particular, un jurnal care dezvalui un om crizat? Pentru ca face placere sa descoperi intimitatea afectiva a unei alte persoane, si mai ales a unei persoane care poate tine un jurnal adevarat (fapt ce determina si trsnimiterea unei forme de respect autentic acestei forme litarare care pentru multi poate pare aca fiind neserioasa). Ti-o poti imagina pe Andreea Marin sau Andreea Esca scriind regulat intr-o agenda simpla, neagra ?!
