„Bridgerton. Eu și ducele”, de Julia Quinn
Editura Litera, Colecția Moon Light, București, 2021
Traducere: Anca Gabriela
Nu prea am obiceiul să vorbesc negativ despre un film, un spectacol sau o carte. Cu atât mai puțin să le desființez. Dar, din când în când, se întâmplă să dau peste câte un exemplu despre care, pur și simplu, nu pot spune nimic (sau aproape nimic) pozitiv. Uneori mă întreb dacă, în asemenea cazuri, este vina mea, a puterii mele de înțelegere sau dacă, într-adevăr, creatorii și realizatorii filmelor, spectacolelor ori cărților nu au înțeles nimic din meseria sau menirea lor și au aruncat câteva idei într-o găleată spre a naște ceea ce ei cred că ar fi un act artistic.
Știu că ceea ce am spus până acum poate suna dur, însă în momentul în care îți pică în mână o carte atât de slab scrisă precum este Bridgerton. Eu și ducele nu prea ai cum să îi aduci vreo formă de laudă. Mi-aș călca pe orice demnitate și crez literar dacă aș afirma că acest soi de roman de sorginte romantică ar avea vreo valoare literară. Căci nu are absolut nicio urmă din așa ceva. Sigur că cei de la Editura Litera sunt nevoiți să publice și asemenea titluri, mai ales că vorbim de un aparent fenomen internațional legat de această serie a Juliei Quinn. Noroc că măcar traducerea Ancăi Gabriela este una făcută cu conștiinciozitate și cu respect față de limba română. Este unul din puținele aspecte ce salvează această apariție dezamăgitoare a Editurii Litera.
Pentru a stabili încă de la început zona în care se scaldă acest roman ieftin al scriitoarei americance, trebuie să spun că ea se consideră, probabil, o demnă urmașă a lui Jane Austen. Ceea ce nu poate fi mai greșit și mai dezonorant pentru marea autoare din secolul al XIX-lea. Nu aș vrea să par șovin, dar cred că tocmai faptul că vorbim de o scriitoare din America ce încearcă să ne demonstreze viziunea ei asupra societății pre-victoriene face din cărțile ei ceva puțin mai mult decât niște volume de Sandra Brown. Da, avem de-a face, între paginile romanului care începe seria Bridgerton cu scene așa-zis romantice, dar care se dovedesc a fi doar pasaje vulgare, lipsite de orice conținut, de orice fel de profunzime (fie ea și romantică), aspecte ce nu fac deloc casă bună cu subiectul pretins delicat, rafinat și nobil pe care Quinn pretinde că vrea să îl abordeze. Așa cum spune și titlul acestui articol, am avut senzația că parcurg o carte a unei Jane Austen aflată în totală mizerie și într-o perioadă de lipsă crasă și totală de inspirație.
Mai mult, autoarea s-a dus într-o asemenea zonă așa-zis artistică, încât m-a făcut să afirm că, mai rău decât a fi o Jane Austen în mizerie, Bridgerton. Eu și ducele poate fi comparat cu o variantă de duzină a celebrului (și net superiorului serial Gossip Girl). De altfel, mecanismul pe care se bazează cartea Juliei Quinn este copiat fără niciun sentiment de vină din ideea scenariului producției de televiziune menționate. Astfel, o anume Lady Whistledown, o figură misterioasă din înalta societate britanică a începutului de secol XIX deține un ziar de scandal (oricum, ceva ce nu putea fi nici măcar conceput în acea perioadă, darămite să fie o realitate!) ce raportează în coloanele sale săptămânale bârfele cele mai intime legate de marile familii din Londra. Vă sună cunoscut, nu? În plus, descrierile personajelor, construcția lor ce se vrea a avea profunzimi psihologice nu este altceva decât o schițare în două dimensiuni, în alb și negru a unor figuri de carton copiate prost după marile picturi în cuvinte ale scriitorilor britanici de acum 200 de ani. Dacă Julia Quinn s-a gândit vreun moment că Daphne Bridgerton ar putea să semene cu Elizabeth Bennett (din Mândrie și prejudecată) sau că ducele de Hastings, personajul masculin principal, ar putea să stea vreodată alături de Mr. Darcy, atunci s-a înșelat cumplit. O asemenea alăturare nu îi face niciun serviciu lui Quinn și se dovedește a fi și înjositoare pentru creația lui Jane Austen.
Cât despre stilul scriitoricesc al autoarei americance – aparent, aflată în topul New York Times (cu toate că nu înțeleg cum a ajuns acolo) – cred că, de fapt, este mult să vorbim despre un „stil” în sensul adevărat al cuvântului. Este, mai degrabă, o înșiruire de vorbe, de fapte, povestite într-un mod cât se poate de copilăresc, plin de siropoșenii gratuite care nu aduc niciun fel de plus-valoare romanului. Și cu toate că nu mă voi da în lături de la a urmări serialul realizat de Netflix (care, din ce mi-am dat seama, e cu 10 clase peste cartea din care s-a inspirat – lucru rar!), trebuie să afirm că regret cele 2-3 zile pe care le-am acordat acestui volum de duzină ce face parte dintr-o tagmă literară pe care de acum încolo o voi ocoli cu asiduitate – literatura de weekend, „romantică”, pentru adolescente. Căci aici este singurul „raft” în care pot arunca „opera literară” a Juliei Quinn. Așadar, cu părere de rău pentru cititorii care sperau să parcurgă un articol laudativ, însă Bridgerton. Eu și ducele va sta alături de volumele pe care nu doar că nu le-aș recomanda nimănui niciodată, dar pe care le-aș scoate de pe piață cât mai curând.
Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse foto: www.elefant.ro, www.shondaland.com, www.delicateseliterare.ro)
