”Jacques Fatalistul și stăpânul său”, de Denis Diderot
Editura Pentru Literatură Universală, București 1963
Traducere, note și prezentări de Gellu Naum
Romanul lui Diderot este un dialog savuros și aproape continuu între Jacques și stăpânul său, întrerupt pe alocuri de autor care se angajează în dialog cu cititorul pe care îl tachinează, făcând diverse digresiuni. Opera este despre povestea de dragoste a lui Jacques Fatalistul care poartă acest nume datorită credinței sale că destinul omului stă scris în ceruri, într-un mare pergament, „un sul mare, care se desfășoară încetul cu încetul”, iar omul nu face altceva decât să treacă prin eventimentele care îi sunt date să i se întâmple:
„…Tot ce-ți înșir aici, cititorule, mărturisesc că știu de la Jacques, fiindcă nu-mi place să mă laud cu deșteptăciunea altuia. Jacques nu știa nici ce e năravul rău, nici ce e virtutea. El o ținea una și bună că omul e nenorocit sau fericit din născare […] După el, răsplata era imboldul celor buni, iar osânda spaima celor răi. Ce altceva ar putea fi, spunea el, dacă nu există nici pic de libertate și dacă ursita ne e scrisă în ceruri? El credea că un om se îndreaptă tot atât de neabătut spre slavă sau spre hulă […] că, dacă înlănțuirea cauzelor și a efectelor, care formează viața unui om de la prima clipă a nașterii lui și până la ultimul suspin, ne-ar fi cunoscută, am rămîne cu părerea neclinitită că el n-a făcut decât ceea ce trebuia neapărat să facă.”
Diderot își scrie romanul într-un stil plin de umor, dar în care personajele sunt tratate ca având o existență la fel de concretă ca a autorului și în care există și elemente sumbre cum ar fi faptul că uneori armăsarul lui Jacques înnebunește, ducându-l spre spânzurători la fiecare episod de acest tip, stăpânul și sluga întrebându-se dacă acesta nu este cumva un semn în legătură cu destinul lui Jacques.
În orice caz, este indubitabil că stilul în care este scris romanul este unul înaintea timpului său, căci autorul inserează o serie de elemente moderne, cum ar fi intervențiile sale în care se angajează în dialog direct cu cititorul:
„Dar pentru numele lui Dumnezeu, o sa mă întrebi, unde se duceau, autorule?…Dar pentru numele lui Dumnezeu, am să-ți răspund eu, parcă poți să știi unde te duci, cititorule? Tu încotro mergi?..”
Jacques îi povestește stăpânului său despre marea lui dragoste, însă relatarea este întreruptă des –despre dragostea personajului aflăm de fapt abia la finalul romanului- de diferite întâmplări care, deși întârzie aflarea iubirii celui mai dinamic și interesant personaj, nu plictisesc, însă există anumite puncte, și acest lucru se datorează talentului lui Diderot, datorită felului în care Jacques povestește, în care întreruperile agasează, enervează cititorul pentru că există mereu senzația că acela era punctul în care am fi aflat cine este marea dragoste a aventurierului sau dacă nu, cel puțin un moment în care am fi aflat un detaliu extrem de important. Totuși, aceste abateri nu fac altceva decât să stârnească și mai tare cititorul pentru a afla de ce fel de persoană s-ar putea îndrăgosti acest Jacques Fatalistul.
Romanul lui Diderot nu este unul de povestit, nu poți decât să spui că te încântă sau nu, dar cu greu ai putea să alegi cea de-a doua variantă dat fiind dialogul spumos și ingeniozitatea autorului francez când vine vorba de captarea atenției la fiecare anecdotă care întârzie povestirea principală, cea a lui Jacques. Recomand cu tărie acest roman pentru că ține lectorul curios, îl ține în alertă, îl ține cu sufletul la gură la fiecare pățanie a lui Jacques și în special într-o fierbere continuă în așteptarea ca sluga să continue să-i povestească stăpânului despre dragostea sa. Iar dacă recomandarea mea poate fi trecută ușor cu vederea, rețineți că însuși Kundera este un fan al acestei opere, el aducându-i omagiu lui Diderot prin adaptarea piesei pentru a putea fi jucată pe scenă.
