”Iosif si fratii sai. Istoriile lui Iacob. Tânărul Iosif”, de Thomas Mann (vol. 1)
Editura Polirom, Colecția ”Top 10+”, Iași, 2013
Traducere din limba germana si note de Petru Manoliu
Thomas Mann a considerat ‘Iosif si fratii sai‘ drept capodopera sa. Criticii vremii si istoricii literari de astazi inclina in marea lor majoritate sa acorde aceasta distinctie unuia dintre cele doua alte romane foarte cunoscute ale sale ‘Muntele vrajit’ sau ‘Casa Budenbrook’. Indiferent de clasamente si categorisiri lectura primului volum din monumentala tetralogie aparuta anul trecut la Polirom (in colectia ‘Top 10+’) in traducerea lui Petru Manoliu, mi-a dat senzatia ca ma intalnesc cu una dintre operele majore ale literaturii germane si universale a secolului 20, o carte dintre acelea care isi instruieste, emotioneaza, imbogateste si delecteaza cititorii.
Merita sa examinam si care sunt anii genezei acestei carti pentru a o intelege si pune in context. Primul volum (pe care il recenzez aici) a fost scris intre 1926 si 1930, in anii tulburi, plini de sperante si de contradictii ai Republicii de la Weimar. Al doilea volum care include episodul tradarii lui Iosif si a vinderii sale in sclavie este scris in 1931 si 1932, anii alunecarii Germaniei in dictatura. Al treilea volum, cel al exilului in Egipt coincide si cu anii (1932-1936) in care Thomas Mann paraseste Germania odata cu ascensiunea lui Hitler la putere. Volumul final este scris in anii razboiului si ai exilului lui Mann in America. Povestind sau mai bine zis reinventand istoria lui Iacob si Iosif, dand viata personajelor si sens pildelor Bibliei, Thomas Mann nu se fereste sa scrie o istorie veche a evreilor si a credintei lor si o face cu demnitate si precizie, in ciuda unor sentimente ambivalente pe care le-a avut intreaga sa viata fata de evrei. Nationalist burghez german, Thomas Mann nu a fost ferit de prejudecati si resentimente fata de influenta evreilor in cultura si viata sociala germana a epocii sale. Ambivalenta este insa o caracteristica personala care insoteste intreaga sa biografie, evidenta daca ar trebui sa ne referim la tendintele sale homosexuale (vizibile in celebra nuvela ‘Moarte la Venetia’), in pofida carora se casatoreste (si sotia sa era evreica convertita!) si devine tatal a sase copii.
‘Iosif si fratii sai’ are o structura simfonica, cea a unei capodopere a muzicii clasice, compusa din patru parti si un preludiu. Preludiul intitulat ‘Pogorarea in infern’ joaca un rol important si prin introducerea personajelor si prin expunerea temelor principale si a filizofiei care sta la baza interpretarii istorice si mitice a Bibliei pe care ne-o propune scriitorul:
‘Ca Edenul trebuie cautat aici, undeva in partea meridionala a Babiloniei si ca trupul lui Adam a fost plamadit din tarana babiloniana a fost multa vreme teza principala a teologiei. Totusi este vorba inca odata, si aici, de acelasi efect al orizonturilor succesive ce ne este familiar, adica de acel sistem de pozitii inaintate, asezari locale si trimiteri inapoi, pe care am avut de mai multe ori prilejul sa-l studiem; numai ca, de data aceasta, ne aflam in prezenta unui fel supradeosebit de asemenea orizonturi, care ne momesc in sensul literal al cuvantului, atragandu-ne cu farmecul lor dincolo de limitele pamantene; numai ca aici fantana abisala a istoriei umane isi dezvaluie intreaga sa adancime, nemasurabila – mai mult, fara limita, incat nu i se mai potrivesc notiunile de profunzime si de intunecime, ci evoca, dimpotriva, piscurile si lumina: piscul luminos anume de unde a putut sa se intample caderea, a carei istorie este indisolubil legata de amintirea sufletului nostru despre gradina fericirilor.’ (pag. 33)
Detectez cred trei nivele de contructie a acestei sofisticate epopei cu personaje biblice. Primul este cel al scriitorului, filozof al istoriei, si interpretator al povestirilor Bibliei carora le cauta permanent radacinile istorice dar si relatiile cu mitologiile vecine:
‘Istoria este ceea ce s-a intamplat si tot ce se intampla in timp. Dar mai este de asemenea si ceea ce se aseaza, se stratifica, si straturile de sub pamantul pe care-l calcam, si cu cat ajung mai adanc radacinile fiintei noastre in nesfarsita stratificare a ceea ce se afla in afara si dedesuptul granitelor fizice ale eului nostru, dar care totusi il determina si il hranesc, cu cat in ceasurile noastre de mai putina luciditate ne vine sa vorbim de acestea la persoana intai, ca su cum ar apartine carnii noastre, cu atat mai incarcata de sensuri ne este viata si cu atat mai demn este sufletul carnii noastre.’ (pag. 182)
Este vizibila aici legatura dintre logica istorica si metodele intuitive, amestecurile dintre cunoastere si vis, intre suprafata si subteran care vor deveni evidente si explicite in evolutia ulterioara a personajelor. La fel cu eroii Cartii, personajele lui Thomas Mann se afla in permanent dialog cu divinitatile, si acestea includ Dumnezeul unic al religiei monoteiste (aici in faza de dezvoltare care precede iudaismului – cea dinainte de sclavia in Egipt si de Exod), dar si zeitatile popoarelor si civilizatiilor vecine cu care monoteismul se afla in continuu dialog, cateodata in conflict, de cele mai multe ori in simbioza reciproca. Un personaj cu dimensiuni de legenda cum este Rachel (numita Rahila in traducerea lui Petru Manoliu) este ceea ce mai tarziu se va numi o convertita, si pastreaza precaut si relatia cu zeii parintilor si stramosilor sai:
‘Rahila se convertise de dragul lui, pe jumatate, potrivit propriei ei marturisiri, la credinta in Dumnezeul lui, Supremul si Unicul, abjurand cultul divinitatilor bastinase. Dar, cu cealalta jumatate, si in taina inimii sale ea continua sa fie idolatra, spunandu-si macar: ce-i sigur e sigur! In orice caz ea-i sterpeli lui Laban sfetnicii si ghicitorii, ca acestia sa nu-i dea de veste de cararile apucate de fugari, si sa-i ocroteasca impotriva urmaririi, caci, potrivit credintei locale, de asta erau buni, dupa puterile si harurile lor.’ (pag. 362-363)
Spatiul creat de scriitor pe baza inspiratiei biblice va parea familiar iubitorilor de mitologii antice de sorginte mediteraneana. Dumnezeul unic si zeii civilizatiilor din matca Orientului Mijlociu isi impart adoratia si dirijeaza destinul personajelor ca pe o imensa tabla de joc istorica si mitologica, la fel cum zeii Olimpului se distrau cu destinele muritorilor. Personajele primordiale – Adam, Eva, Noe si mai ales Abraham – parintele tuturor popoarelor credincioase in Dumnezeul unic capata si ele dimensiuni mitologice, transcend timpurile si se regasesc in personaje sau in caracterul urmasilor lor. Un fel de semizei ai Bibliei, daca doriti sa-i numiti asa.
Al treilea nivel al cartii este desigur cel al povestirii si aici se face simtit talentul extraordinar al unuia dintre cei mai dotati naratori ai literaturii secolului 20. Iacob care simte chemarea cereasca si este capabil de multe sireticluri si tradari pentru a-si implini menirea si Iosif cu care facem cunostinta in acest prim volum al tetralogiei in perioada sa de formare, dar avand deja un destin marcat de semne mesianice sunt nu numai simboluri ci si personaje complexe, cu trairi omenesti intense, capabile de iubire si ura, de extaz si de tradare. Zeci de pagini descriu si reconstituie o societate tribala iesind din epoca bronzului si evoluand spre un scavagism patriarhal asa cum este descris in primele carti ale Bibliei. Cea mai mare parte a cartii descrie anii de exil al lui Iacob dupa ce dobandise prin siretlic binecuvantarea si mostenirea tatalui sau, servitutea la Laban care ii joaca la randul sau o festa de proportii insurandu-l cu prima sa fiica Leah in locul iubitei Rahila, care avea sa-i fie doar a doua sotie si sa dea cu intarziere nastere fiului iubit Iosif. Personajele biblice capata viata, carnalitate si culoare si versete ale Cartii cateodata obscure, alte ori ignorate sau trecute repede cu vederea la o citire superficiala sunt dezvoltate in capitole distincte, devin baza unei tesaturi de intrigi complexe.
Versiunea romaneasca a lui Petru Manoliu merita o mentiune speciala si ceva discutie. Traducerea tetralogiei, care la Polirom a fost impartita in trei volume intinse pe peste 1800 de pagini, este o antrepriza ambitioasa care implica o intelegere profunda nu numai a textului si a naratiunii scriitorului german, ci si a contextului religios, a
textului biblic si al mitologiilor vechilor civilizatii orientale. Majoritatea solutiilor gasite de traducator au fost cred eu adecvate si as avea doar doua obiectii legate de transcrierea numelor unora dintre personajele biblice (Rahila de exemplu, probabil in omagiu fata de versiunile mai vechi ale Bibliei romanesti) si fortatul ‘dudaimii’ in referinta la matraguna culeasa de Ruben, fiul cel mare al lui Leah, care este dobandit de Rahila prin inca un viclesug biblic care are darul de a-i aduce mult dorita fertilitate. Cunoscatorii de ebraica vor sti ca ‘dudaimii’ este un pleonasm gramatical, caci ‘dudaim’ este deja un plural. In romana traditionala exista ‘matraguna’ cunoscuta de altfel pentru virtutile sale farmaceutice si ca narcotic – vezi cartea lui Oisteanu ‘Narcotice in cultura romana’ – si nu era necesara inventarea unui nou cuvant.
Pentru iubitorii mitologiei, naratiunilor istorice si ai cartilor bine scrise in general, ‘Iosif si fratii sai’ ofera o lectura complexa, interesanta, si captivanta. Primul sau volum deschide ciclul si indeamna la lectura celor care urmeaza. Voi continua si eu cat de curant aceasta incursiune fascinanta in lumea Bibliei recreata de Thomas Mann.
