”Transparența”, de Radu Vancu
Editura Humanitas, Colecția 821.135.1 Scriitori Români Contemporani, București, 2018
Întrebat într-un interviu dacă romanul are o latură autobiografică, Radu Vancu spunea:
”Are şi o latură autobiografică. Personajul narator e student la Litere la sfârşitul anilor ’90 în Sibiu, are o poveste de dragoste cu o colegă de an care are întru totul datele biografice ale soţiei mele. Dar ca să scap de tot lestul acesta biografic şi de toată greutatea lui am inventat un alt personaj care se cheamă Radu Vancu, un poet de vreo 60-70 de ani, megaloman şi antipatic, pe care am avut grijă să îl omor pe parcursul cărţii.”
Transparența este primul roman semnat de Radu Vancu. Un roman organic, cu o scriitură impecabilă. Un roman care deconstruiește și reconstruiește ființe reale și imaginare, de multe ori fațete ale aceluiași individ. Deprimat, neînțeles, confuz sau extrem de clar, pas cu pas se adâncește în prăpastia unui sine deficitar. Dacă pe de o parte avem sensibilitate dusă la extrem, vecin cu etericul, pe de alta avem un realism tăios, care verticalizează orice sentiment. , este, pe cât de organic, pe atât de eteric. În paralel se încearcă dezvoltarea unei legături mistice om-zeu. Poezia are un rol cheie, fiind de fapt axul în jurul căruia sunt construite aproape toate poveștile și lumile din Transparență.
”A fost o iarnă îngrozitoare, ne iubeam ca două cristale demente încercând din răsputeri să treacă unul prin altul, să își gemineze moleculele aranjate în șiruri cristaline și ionizate, să împartă aceeași lumină cu același corp. Încercam cu disperare să ne amestecăm , cum se spune în româna vechilor Biblii despre împreunare, să ne introducem definitiv unul în carnea celuilalt, să ne amestecăm membrele și sexele și creierele și celulele până la indistincție.” (pg. 366)
Beția mistică susținută de sex și alcool creează cadrul propice pentru deteriorarea lentă, dar sigură a individului, care trăiește într-un timp care se scurge altfel decât ne-am obișnuit. Iluzia sau pretenția că putem accede la transcendență prin intermediul unor stimulente fizice nu se susține în final. Și nici moartea poate nu va fi la fel de izbăvitoare pe cât pare la început. Decorporalizarea intuită inițial se produce efectiv, nelăsând în urmă decât parfumul amar al unei irosiri, al irosirii vieții. Avem un du-te-vino între real și imaginar, iar în centru se află Mega, iubita lui R.
Doi studenți la Litere, pasionați de poezie și de plimbări printr-un Sibiu mitic, trăiesc o poveste de dragoste care rescrie harta orașului lor. Măcinați de maladii stranii, el de o inexplicabilă decorporalizare, care îl face să devină transparent la orice emoție mai puternică, ea de o sensibilitate exacerbată, care are consecințe dintre cele mai dramatice, cei doi înaintează permanent pe granița subțire dintre normalitate și angoasă existențială dusă la extrem, alimentată cu alcool, discuții literare și dragoste fizică. Câteva toposuri exemplare apar pe această hartă a unui Sibiu magic, a cărui istorie în straturi se revelează de-a lungul cărții: apartamentul ticsit de cărți unde locuiesc cei doi, Graalajul, un misterios local supranumit și „subpământa“, catedralele și străzile labirintice ale orașului.
Un Sibiu recreat, construit pe alte baze, o mega-lume în care doi Vancu, două personaje distincte dinamizează straturile afective ale romanului și analizează perspective poetice și filosofice menite să ofere răspunsuri pentru o mântuire alternativă. Radu Vancu creează două personaje distincte pe R.(adu) personajul narator și pe Vancu, actor secundar, care activează ca un alter ego desensibilizat, motiv de haz mai ales în contextul în care atentează la Mega, iubita lui R.
”Dacă ar fi putut exista vreodată ceva atât de contradictoriu ca un manifest pentru decadență, Sibiul ar fi fost ilustrația perfectă. De fapt, nu: Sibiul chiar era, literal și în toate sensurile, manifestul practic al decadenței. Iar ce îmi plăcea tot mai mult, ce mă hipnotiza de-a dreptul era că în fiecare zi mi se mai prăbușea câte o bucată de zid, mai cădea o tencuială, se mai năruia un acoperiș, încetul cu încetul grandoarea se eroda, se subția, se făcea tot mai transparență, tot mai invizibilă. Sibiul era un splendid oraș invizibil în the making, ceea ce pentru un invizibil under cover ca mine, nu putea fi decât cea mai bună dintre lumile posibile.” (pg. 93)
Toate personajele centrale ale romanului sunt supuse unor torturi fizice și morale voite, care explodează în final într-o sinucidere regizată perfect de autor. Dincolo de multiplele referințe la poeți, filosofi sau maeștri ai literaturii, pregnante sunt numele poetului San Juan de la Cruz și cel al lui Mircea Ivănescu. Între invenție și realitate, corpurile lui R și ale Megăi sunt indisolubil legale, se contopesc într-unul comun, care pendulează între infernurile și paradisurile private.
Construcția romanului orbitează pe parcursul a peste 400 de pagini în jurul unor cupluri antinomice (bine-rău, lumină-întuneric etc) sondând în același timp elemente dureroase ale relației cu sinele. De fapt, întregul roman poate fi văzut la o mașinărie de pus idei în mișcare, cu multiple povești în povești, care abundă de simbolism. O construcție în care te pierzi rapid, pe care trebuie să o urmărești atent și care te poate prinde iremediabil dacă dovedești o stăpânire de sine defectuoasă. Dacă însă ai trecut măcar parțial prin câteva curse de felul celor analizate de Vancu aici, vei înțelege pe deplin care sunt mizele.
”Aș da tot ce ma scris și tot ce aș mai putea scrie ca să pot semna liniștit un vers precum ăsta: «Am citit toate cărțile și carnea e pură.» Însă asta nu se poate. Mallarmé știa bine că după lectură carnea e tristă ca după sex și ca după orice păcat.Cei care se purifică ori se relaxează prin lectură apar acum, în ochii mei injectați de resentiment, stupizi și fericiți. Iar eu, stupid și nefericit, îi invidiez, perseverând în viciu, perseverând adică și sperând că voi găsi cândva suficiente resurse de nefericire încât să atac potul cel mare și să reîncep să citesc sistematic Biblia.” (209)
Romanul lui Radu Vancu nu este pentru cei sensibili, în ciuda poeticității sale, nici pentru cei care caută efecte imediate, mai ales datorită arhitecturii extrem de complicate. Bazat pe o retorică a tranzitivității, Transparența este o lectură atipică. Este inconfortabilă, agresivă, are dimensiuni impresionante și deși forțează multe limite, nu ajunge în final nicăieri. Nu rezolva de fapt nimic. O lucrare despre un sondaj de o profunzime exacerbată, care tinde să țină captiv sinele mai degrabă decât să îl elibereze. Abilitățile stilistice ale lui Radu Vancu sunt de necontestat, dar personajele sale sunt sclavi ai unor paradisuri pierdute și înclin să cred că se simt în largul lor acolo. O incursiune greu de făcut detașat, cu personaje care orbitează dincolo de realitate, o carte care pune multe întrebări ale căror răspunsuri întârzie nepermis de mult. O carte periculoasă pentru cei asemenea ei.
”Uneori vânătoarea noastră nu găsea întotdeauna norul desenat dimineața, lângă cana de cafea, după cum nici eu nu găseam întotdeauna frunza migălită hiperrealist. Ne simțeam atunci trădați, cineva fusese leneș și nu hașurase cum trebuia lumea din jurul nostru, cineva își deconectase creierul lui de corpurile noastre. Ne retrăgeam atunci strategic la o cafea sau, Graalajul era deschis, la o vodcă, încercând să minimizăm pierderile și să ne reconectăm la creierul care ne neglijase.” (326)
