”Saga dinastiei de Windsor. De la Imperiul Britanic la Commonwealth”, de Jean des Cars
Editura Trei, Colecția Istorie. București, 2018
Traducere din limba franceză: Monica Grădinaru
Interesul meu pentru familiile regale și mai ales pentru cele britanice nu este nici pe departe un secret pentru cei care mă cunosc. După mai bine de zece ani petrecuți în compania exclusivă a Tudorilor (grație farmecelor unor autoare precum Alice Weir, care scrie istorie pură, sau Philippa Gregory, care îmbină cu măiestrie amănuntele factice cu o țesătură iscusită de momente imaginate), o adaptare televizată după aceeași Gregory m-a făcut să-mi îndrept atenția și spre cele două protagoniste ale Războiului Rozelor, Lancaster și York. Este vorba despre The White Queen (Regina Albă – 2013), o serie BBC în zece părți. Niciodată, însă, nu mă oprisem cu suficient interes asupra casei regale aflate în prezent la cârma, fie ea și simbolică, a Marii Britanii: Casa de Windsor.
Despre Casa de Windsor a decis să scrie jurnalistul francez Jean des Cars (care va sărbători, pe 24 aprilie, împlinirea a 76 de ani) în 2011. Saga dinastiei de Windsor a apărut la noi în 2018, după traducerile celorlalte „saga” (a favoritelor și a reginelor), deși acestea au fost publicate mai târziu. Acoperind perioada dintre momentul în care George al V-lea a decis schimbarea numelui familiei regale britanice, dificil de purtat în Primul Război Mondial, din pricina provenienței și rezonanței sale germane și cel al nașterii micului George, al treilea în ordinea succesiunii la tron. Pentru continuitate, se pare că, în 2018, autorul a publicat și o biografie a reginei Angliei (și pe ea am sărbătorit-o pe 21 aprilie, dată la care a împlinit 93 de ani și a devenit, oficial, cel mai longeviv monarh al Marii Britanii).
Admiratorii simpaticei suverane nu vor fi dezamăgiți de cele câteva povești și imagini inedite pe care le include Jean des Cars în relatarea sa, dar se vor simți probabil dezamăgiți de subțirimea capitolelor care îi sunt dedicate: încă un motiv pentru a aștepta apariția noii traducerii, care îi este dedicată în întregime lui Elisabeta a II-a.
Singurul reproș pe care îl am la adresa cărții ar fi că autorul s-a concentrat incredibil de mult asupra controversatului cuplu Eduard al VIII-lea & Wallis Simpson. Este adevărat că o abdicare precum cea a „regelui de 325 de zile” a fost fără precedent și că unii se mai minunează încă de influența avută de un personaj precum Wallis asupra fostului rege, însă, personal, aș fi preferat mai puține relatări cu privire la modul stângaci și bizar în care s-a înfiripat relația celor doi sau la faptul că erau urmăriți de serviciile secrete și că au avut multe conexiuni cel puțin discutabile (printre care și cu Hitler). M-aș fi bucurat ca autorul să fi insistat asupra domniei lui George al VI-lea, zis Bertie, tatăl actualei regine – însă mă voi mulțumi să văd Discursul regelui, un film pe care și Jean des Cars îl recomandă, în repetate rânduri, lăudându-l pentru acuratețea istorică și pentru paleta bogată de emoții reprezentate.
Deși pare ușor straniu ca ultimul eveniment descris în Saga dinastiei de Windsor să fie nașterea lui George, acum când Prințul de Cambridge va împlini în curând șase ani, însă deloc deranjant; în fond, există suficiente cărți care să umple golul dintre acel moment și prezent, nemaivorbind de rețelele sociale, de mass media și de aproape toată lumea, care dezbate foarte intens ce gen va avea copilul lui Meghan și Harry. Personal, am fost consolată de o trecere în revistă foarte generoasă a perioadei dintre 1965 și 1997, marcată de „Căsătorii, înmormântări, trădări și… Annus Horribilis”, cum de altfel se numește capitolul.
