“În zahăr de pepene”, de Richard BrautiganEditura Polirom, colecţia Biblioteca Polirom. Proză XX, Iaşi, 2004
Traducere de Liviu Bleoca
Nu sunt un cititor rapid, ci mai curând unul care citeşte destul de încet, cu multe întreruperi, datorate timpului scurt pentru citit. De aceea, atunci când mi-am dat seama că am terminat „În zahăr de pepene” în doar câteva ore petrecute pe drumul Câmpina-Bucureşti şi retur, m-am mirat şi am stat o clipă să mă gândesc la cauze. Si am constatat două lucruri: în primul rând avem de-a face cu o carte micuţă, format mic şi în jur de 250 de pagini, dar cu scrisul suficient de mare ca să luăm în calcul un număr mult mai mic de pagini. În alt doilea rând, un roman care te captivează, te antrenează în situaţiile supranaturale şi în lumea neverosimilă în care este construit şi totuşi un roman uşurel, fără complicaţii, cu relaţii interumane normale şi descifrabile.
Richard Brautigan (1935-1984) a fost un reprezentant al mişcărilor Beat şi hippy din America postbelică şi acest lucru s-a văzut atât în viaţa personală, dar şi în opera sa literară, care este compusă din 11 volume de proză şi nouă de poezie, iar cele mai importante romane ale sale sunt „La pescuit de păstrăvi în America” şi „În zahăr de pepene”.
Să vorbim acum despre acest din urmă roman, care poate fi lecturat cu uşurinţă în câteva ore de un cititor obişnuit şi care ne introduce într-o lume cu totul diferită de cea a noastră, ca înfăţişare, dar asemănătoare în privinţa calităţilor şi defectelor umane, a personalităţilor, a concepţiilor.
Ce e deosebit aici? În primul rând, ne aflăm într-o societate care pare că a supravieţuit oamenilor aşa cum îi cunoaştem noi, care şi-au schimbat modul în care trăiesc, mediul este total tranformat, iar rămăşiţele umanităţii anterioare sunt privite cu mirare, cu distanţă şi chiar cu teamă. Singurul loc în care asemenea lucruri mai apar la suprafaţă este Uzina Uitată, nedefinită cu adevărat, dar imensă, care este ocolită de aproape toţi locuitorii, excepţie făcând o bandă de răufăcători şi persoanele melancolice, care mereu par că trăiesc departe de prezent.
În această lume, într-un orăşel care se numeşte MOARTEu şi în împrejurimile sale, totul ni se pare schimbat, neverosimil, substanţele care formează universul sunt impresionant de ciudate. Astfel, chiar titlul romanului ne spune un ingredient principal – zahărul de pepene şi pepenii de diferite culori–, altele fiind păstrăvii şi diferitele sale forme de înfăţişare, pinii sau pietrele. Cum vi se pare, de exemplu, o lampă care merge cu ulei de pepene-cu-păstrăv?
Pe de altă parte, pare că nimic nu este diferit. Iubiri apăsătoare, gelozii care sfârşesc în sinucidere, lupte fratricide între rivali, care văd lumea această nouă fiecare într-o altă lumină.
Eroul nostru, pe care îl privim la fiecare pas, trecând din prima iubire în alta, nu are nume: „Poate că priveai un râu. Lângă tine era cineva pe care-l iubeai. Acel cineva era pe punctul de a te atinge. Ai simţit asta înainte de a se întâmpla. Apoi s-a întâmplat. Acela-i numele meu.” El insă priveşte lumea pentru noi şi ne-o dezvăluie din prisma iubirii sale pentru cei din jur, pentru ceea ce îl înconjoară, dar şi pentru noua sa prietenă, care îl admiră (ca toată lumea, de altfel) pentru curajul de a scrie prima carte a acelor locuri dupa douazeci şi ceva de ani.
În rest, descoperiţi în carte. Eu spun că merită o privire (chiar mai multe), este uşor de lecturat, interesantă, mai ales pentru fanii distopiilor, printre care mă număr şi eu. Vă recomand această carte.
