„Familia Martin”, de David Foenkinos
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2022
Traducere: Simona Brînzaru
Un scriitor se pomenește prins în capcana lipsei de inspirație. Un scriitor trecut de prima tinerețe decide să iasă în stradă și să-și caute personajele, să-și identifice viitoarea carte. Un pas aberant, deloc de înțeles, o misiune care pare desprinsă dintr-un soi de joc ale cărui reguli rămân neînțelese cititorului. Să fie asta un soi de cacealma cu norocul? Sau doar hotărârea unui creator care nu știe ce să mai plăsmuiască.
Naratorul din romanul „Familia Martin” de David Foenkinos, tradus de Simona Brînzaru pentru colecția Humanitas Fiction, nu are un nume. Este un el indecis, un autor care decide să hălăduiască pe străzile pariziene în căutarea unei muze grăbite. Și o cunoaște pe Madeleine. Madeleine Tricot – o cusătoreasă, o modistă pensionată, care a lucrat cu renumitul Karl Lagerfeld, în renumita casă Chanel, un loc desprins din amintirile vii ale eroinei. Madeleine are o viață obișnuită, uzuală, fără chestii ieșite din comun. A avut o căsnicie fericită și moderată emoțional, două fiice care nu-și mai vorbesc una alteia și o iubire fierbinte în trecut (aidoma tuturor acelor prime iubiri care ne-au mistuit) despre care preferă să tacă. Ce ar putea să intereseze un autor în această existență ușor anostă?
Miza senzaționalului cade din această ecuație. Naratorul înțelege că unicul făgaș posibil, optim și echilibrat e să accepte un destin de calapod, pe care doar să-l observe, aidoma unui experiment cu șoareci în laborator. Or nu este viața ea însăși un soi de experiment?
Acest narator, acest bărbat care intră fulminant în viața eroilor săi, pare să devină un semn providențial al schimbării, personajele sale mișcându-se într-un fel de dans cu pași necunoscuți de la început. În unele momente apar divorțuri iminente, în altele – confesiuni amoroase mature. Cineva este dornic să guste din fructul interzis al pasiunii, iar altul se chinuie cu întrebări nerostite de-a lungul deceniilor. Să o spunem pe șleau, acest narator – autor este în căutarea tragediei, a dramei, chiar el afirmând: „Să fim sinceri: fericirea nu interesează pe nimeni”. Cinic? Posibil. Dureros? Cu siguranță. Tot el se aventurează să spună că „Scrisul este o formă de trădare. A deveni scriitor este destinul oamenilor vinovați”.
Acea culpabilitate care-l însoțește de-a lungul întregii sale munci izvorăște din resentimentul că nu poate schimba nimic din curgerea firească a vieților pe care le au personajele sale. Devine martor al durerii lor, al resentimentelor cu care-și clădesc destinele:
„Când a ajuns liftul, nu am mai auzit nimic. Poate că astfel se măsoară uzura unui cuplu: disputele durează doar câteva secunde”.
„Familia Martin” este un roman satirizat, dinamic, deloc obișnuit și care merge dincolo de canoanele literare ale acestui gen. Nu are nimic din scriiturile care se angajează în chestiuni masive, grandomane, ci mai degrabă înclină balanța spre simplitatea fenomenelor pe care le abordează. Foenkinos mi-a amintit oarecum de Eshkol Nevo prin scriitura sa care nu merge pe formula clasică a romanescului, ci depășește cadrul, mutând autorul în pielea personajelor.
Practic, devenim martori ai acele călătorii pe care o face autorul printre eroii pe care și-i plăsmuiește. Este un roman care nu te prinde de la bun început și publicul său este mai degrabă format din cititorul care nu se grăbește, care „gustă” mai degrabă stilistica romanului decât istoria sa. Este o invitație de regăsire a conexiunilor cu familia, cu trecutul și viitorul prin asumare și prin reflecție.
