Împreună, de Anna Gavalda

“Împreună”, de Anna Gavalda
Editura Polirom, Colecţia Biblioteca Polirom, Iaşi, 2011
Traducere şi note de Iustina Croitoru

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Nu mai citisem niciuna dintre cărţile scriitoarei franceze Anna Gavalda. Încă de la început, mi-a plăcut foarte mult una dintre mărturisirile ei, aflate la pagina biografică: îşi petrece fiecare dimineaţă câte trei ore scriind „pentru adulţii care trebui să fie treziţi din somn”. O carte de aproape 500 de pagini, care părea a fi doar un chick-lit, nu era chiar o carte pe gustul meu, de aceea m-am apucat de ea cu circumspecţie şi cu temerea că o voi abandona curând sau o voi lectura doar pentru a vedea unde vor ajunge personajele.

Nu a fost aşa: am descoperit una dintre cele mai calde cărţi pe care le-am citit în ultimii ani, o felie sinceră, dulce-amăruie din viaţa celor patru personaje principale, aflate în momente hotărâtoare a cursului lor prin viaţă. Fiecare dintre ele ne oferă momente de neuitat, triste şi fericite, clipe din parcursul lor profesional, dar şi fragmente din personalităţilor complet diferite, dar care se intersectează din întâmplare şi, din cauza circumstanţelor, încearcă să îşi menţină starea de fericire.

Care sunt însă eroii noştri?

-tânărul Franck este nefericirea însăşi. Este bucătar într-un restaurant parizian, unde munceşte aproape fără pauză, doarme dimineţile şi după-amiezile tocmai pentru a recupera un pic din oboseala acumulată, iar singura zi din săptămână când este liber, lunea, o petrece la azilul de bătrâni unde este internată bunica sa. Goneşte pe străzi cu motocicleta sa ultimul răcnet, în speranţa că aceasta este modalitatea de eliberare din viaţa sa nefericită: „Goni cu toată viteza, apoi îşi afundă faţa în pernă, până la sufocare, ca să nu cedeze nervos. Nu acum. Rezistase atâta timp… Încă mai putea lupta…”;

-Camille este, se pare, prea tânără pentru a-şi lua viaţa în propriile mâini şi, de aceea, acceptă să fie purtată de val: se angajează ca femeie de serviciu la Touclean, locuieşte într-o garsonieră insalubră şi îngheţată şi desenează (marele său talent!) din ce în ce mai puţin sau, cel puţin, departe de gândul de a mai organiza o expoziţie alături de prietenii săi. Consideră totuşi că este fericită cu viaţa sa lipsită de griji, iar întâlnirile ei cu mama sa sunt din ce în ce mai pline de venin: „Ăsta e noul cuvânt la modă acum… Fericită! Fericită! Eşti copil dacă-ţi închipui că am fost lăsaţi pe pământul ăsta ca să zburdăm şi să culegem floricele…
-Nu, nu, stai liniştită, că nu-mi închipui aşa ceva. Am avut profesori buni şi ştiu că ne-am născut ca să ne chinuim. Mi-ai repetat-o destul…”;

-Paulette Lestafier este bunica lui Franck. Cartea începe cu imaginea deznădăjduită a bolii ei: nu se mai poate concentra, cade des şi pierderile de memorie sunt tot mai dese. Cauzele sunt desigur bătrâneţea, dar şi faptul că nu mai are niciun sprijin aproape de ea. Franck vine tot mai rar din cauza serviciului şi, deşi nu doreşte, trebuie să o interneze într-un azil de bătrâni, unde nu poate ajunge decât o dată pe săptămână, câteodată şi mai rar.

-în sfârşit, Philibert este chiar un individ ciudat. La peste 40 de ani, provenind dintr-o familie aristocratică, el este timiditatea închipuită. Deşi locuieşte în centrul Parisului, într-un apartament impresionant (unde se petrece, de altfel, aproape întreaga acţiune a romanului), el este introvertit, timid, incredibil de politicos, singurele sale contacte fiind cu Franck, pe care îl găzduieşte într-o cameră, şi cu familia sa, pe care o vizitează de două ori pe an, la sărbători.

Personajele sunt memorabile şi foarte amuzante, fiecare replică a lor construieşte o poveste frumoasă, de la ura şi antipatia iniţială între Franck şi Camille ajungându-se la îmbrăţisări, despărţiri şi senzaţii de iubire reciprocă. Nu sunt uitate nici pasiunile fiecăruia dintre ei, Philibert povestindu-ne aproape întreaga istorie a Franţei şi a omenirii, Camille ne învaţă să desenăm în orice împrejurare, iar Franck ne încântă cu mâncăruri rafinate şi idei culinare: „De câte ori să vă mai spun? Untul trebuie să stea pe uşă, ca să nu capete miros! Şi brânza la fel! Celofanul e pentru câini, fir-ar al dracu’! Şi asta ce mai e? Salată? De ce-o lăsaţi în pungă, să se strice?! Ţi-am zis de-atâtea ori, Philibert! Unde sunt casoletele pe care vi le-am adus alaltăieri? Bun, şi asta ce-i? Lămâie… Ce dracu’ caută la ouă? Dac-ai tăiat o bucată, restul împachetează-l sau pune-l pe-o farfurie cu faţa-n jos, capito?”

Curând, cele patru personaje se întâlnesc, se simpatizează sau antipatizează, pentru a ajunge să locuiască împreună în vastul apartament al lui Philibert. Un loc în care se pot forma prietenii, se pot îndrăgosti, se pot certa sau îşi pot arunca lucrurile, se împacă sau îşi fac de mâncare, devin o adevărată familie. Toate legăturile acestea de iubire, până la urmă, fac savoarea romanului, care devine o adevărată saga de familie (una „construită” prin iubire şi nu legată prin sânge): „Spus în felul ăsta, sună un pic aiurea, evident, dar, mă rog, era adevărat şi trecuse o bună bucată de vreme de când ridicolul nu-i mai omora: pentru prima dată şi aşa cum erau ei, aveau impresia că sunt într-adevărat o familie. Chiar mai ceva ca o familie – familia pe care şi-o aleseseră, şi-o doriseră, familia pentru care se luptaseră şi care nu le cerea în schimb decât să fie fericiţi împreună. Şi nici măcar să fie fericiţi, nu aveau asemenea pretenţie. Ci să fie împreună, atâta tot. Iar asta era deja mai mult decât speraseră.”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.