”Hotelul de pe acoperișul lumii. Cinci ani în Tibet”, de Alec Le Sueur
Editura Humanitas, Colecția Memorii. Jurnale, București, 2015
Traducere din engleză de Simona-Gabriela Vărzan
Fascinația Tibetului există de mult timp în conștiința mea, ea începând probabil în anii ’90, când citeam cu o deosebită plăcere atât nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade, cât și cărțile sale de călătorie din zona subcontinentului indian. Ea a crescut proporțional odată cu pasiunea pentru cinematografie, pentru că Tibetul a constituit loc de acțiune sau un loc apropiat discutat în filme precum ”Seven Years in Tibet”, ”The Last Emperor” sau ”Little Buddha”. Tot de la Eliade au pornit, de asemenea, și cele câteva informații detaliate pe care le am asupra budismului, așa că pasiunea pentru Tibet a devenit o parte din mine, iar această regiune îndepărtată, fascinantă și total diferită de Europa este una dintre călătoriile pe care sper să le fac în viața asta, înainte să ating Nirvana 😀 .
Așadar, atunci când am aflat titlul memoriilor lui Alec Le Sueur – Hotelul de pe acoperișul lumii. Cinci ani în Tibet –, nu mi-a fost deloc greu să aleg această carte pentru o lectură atentă, iar apoi să vă prezint și vouă câteva cuvinte despre ea. Ei bine, Alec a început la sfârșitul anilor 1980 periplul său prin Tibet, angajat fiind ca director de vânzări și marketing la hotelul principal din Lhasa, care făcea parte, în acea perioadă, din lanțul internațional de hoteluri Holiday Inn. Când a acceptat, nu știa ce-l așteaptă, dar magia necunoscutului, probabil și salariul și funcția (era destul de tânăr, 28 de ani), l-au făcut să meargă cu ochii închiși spre noua destinație.
Era o perioadă destul de confuză în istoria Tibetului, în plin proces de modernizare forțată făcută de chinezi, dar și de restaurare. Multe mânăstiri fuseseră rase de pe fața pământului și exista o perioadă de calm și de încercare de impunere a civilizației chineze, clădirile vechi, istorice se refăceau, magazinele tipice chinezești abia apăruseră în Lhasa. Peste tot însă, tibetanii își continuă viața, își păstrează tradițiile, deși este clar că pare o lume în paragină, lumea lor semănând cumva cu acele rezervații de indieni americani sau cu amerindienii din Australia. Sărbătorile își păstrează încă farmecul, cu acele steaguri multicolore, iar locuitorii consumă în continuare urât-mirositorul unt de iac.
Este o lume pestriță cea în care ajunge Alec și șocurile pentru cel care e obișnuit cu civilizația occidentală, cu hotelurile de lux și avioanele moderne, apar încă de la început. Calitatea povestirii se vede însă din primele pagini, pentru că naratorul-protagonist povestește totul cu mare finețe și simțul umorului, făcând toată această călătorie ”prin infern” o delectare. Să nu uităm că el și-a găsit acolo și liniștea interioară, dar și prietena (poate chiar viitoarea soție, n-am cercetat!), a rămas prieten atât cu unii expatriați, cât și cu localnici.
Dacă facem abstracție de lumea tibetană, vom descoperi în hotelul pe care el trebuie să-l organizeze din punct de vedere al vânzărilor o altă lume, mai mică, dar la fel de pitorească. Hotelul Holiday Inn este o imensitate pentru cei obișnuiți cu simplele pensiuni sau hoteluri de la noi, are câteva sute de camere și câteva sute de angajați, iar obiceiurile locului se aplică într-o măsură mai mare sau mai mică și în privința acestuia și sunt la fel de particulare și neobișnuite. După cucerirea chineză a Tibetului, deși s-a păstrat o anumită autonomie locală, chinezii și-au plasat, alături de tibetanii de acolo, și oamenii lor în conducerea fiecărei instituții. La fel se întâmpla și la Holiday Inn-ul din Lhasa, unde existau două tabele bine stabilite și recunoscute, fiecare cu influența sa: Tabăra A-localnicii și Tabăra B-expatriații.
Alec trebuie și încearcă să înțeleagă tot ce i se întâmplă, iar ”călătoria sa” de cinci ani (în ghilimele, pentru că nu este propriu-zis o călătorie în sens fizic, ci mai degrabă în sens psihologic) este în același timp fascinantă și extrem de amuzantă. Nimic nu este ca în Europa, totul pare nou, altfel, lumea asta a Tibetului este în același timp neînțeleasă pentru un european sau un occidental, dar și neînțelegătoare cu străinii. Alec rezistă, spre deosebire de mulți dintre expatriați, care abia așteaptă să plece din ”văgăună”, până și hotelul nerespectând standardele Holiday Inn, pentru că acestea la rândul lor nu respectă standardele Tibetului. Iar personajele care îl populează, de la comuniști infiltrați la localnici alcoolici, de la excursioniști spre Everest la expatriați nervoși, de la Miss Tibet până la guvernatorul Tibetului, sunt deosebit de savuroase.
La final, nu vă pot lăsa decât cu cuvintele lui Alec Le Sueur despre propria carte, ce caracterizează și părerea mea asupra acestui volum. Este o agreabilă carte de călătorii, dar în același timp nu este doar atât sau este mai puțin de călătorii, cât o carte de antropologie, de aprofundare a unei civilizații care, pentru noi, europenii, poate părea ciudată și excentrică:
”Pe perioada șederii mele, nu mi-am propus să vorbesc despre situația politică sau religioasă. Există mulți oameni care cunosc mult mai bine subiectul și s-au scris nenumărate cărți despre asta. Scopul meu a fost de a prezenta viața din ”cel mai neobișnuit hotel Holiday Inn din lume” și sper că am adus puțină înțelegere și puțin umor unei teme despre care se scrie de obicei pe un ton atât de deprimant. Sper că după ce citești cartea asta să vrei să vizitezi Tibetul.” (pag. 292-293)
