“Ghici pe cine iubesc eu?”, de Catia Maxim
Editura Semne, Bucureşti, 2009
Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro
M-am apucat de cartea Catiei Maxim cu speranţa ca voi descoperi un scriitor român de calitate, cu o altfel de literatură decât cea uşoară la care mă aşteptam din titlu. Nu auzisem de autoare, îmi era complet necunoscută şi am purces la descoperirea ei, trecând peste puţine amănunte de pe copertă, scrise de doi specialişti în comunicare, la fel de necunoscuţi, cel puţin pentru mine.
Treptat, am descoperit că doamna Catia Maxim îşi întreţine aproape zilnic un blog personal, lucru lăudabil, ba chiar există şi un site profesionist cu numele său (cam colorat, e drept). Lucruri importante în zilele noastre şi de aşteptat de la specialiştii în comunicare de care s-a inconjurat.
Este autoarea a trei cărţi publicate la interval de un an, începând cu 2007. Prima dintre acestea este romanul „Încă un pas”, continuând cu volumul de povestiri scurte „Clipe salvate”, iar cea de-a treia este „Ghici pe cine iubesc eu?”, roman ce îl continuă pe primul şi despre care vreau sa vă spun câteva cuvinte.
În primul rând, nu îmi plac experimentele şi nu agreez literatura care doreşte prin stilistică, procedee literare să uimească şi să mă ducă spre tărâmuri prea noi sau neconvenţionale. Din acest punct de vedere, Catia Maxim nu doreşte să surprindă, ci porneşte cu drag spre istorisirea unei poveşti de viaţă, de dragoste, fără inflorituri inutile sau paşi întortocheaţi.
În al doilea rând, nici aspiraţia spre literatură adevărată nu există. Se vede că există o tendinţă în media românească în vederea dezvoltării unei literaturi de succes, care succes nu implică scrierea unei capodopere sau mari premii literare, ci doar câştigarea unei stări materiale pe baza cărţii redactate, nu scrise. Acest lucru este vizibil numai prin apropierea de marile lovituri editoriale ale ultimilor ani: pe de o parte, dive, vedete, care îşi publică gândurile sau sfaturile, cu mare succes la public, pe de altă parte, oameni de calitate sau de cultură autentică, constrânşi de împrejurări îşi publică jurnalele sau exemplele personale, cu mult înainte ca acestea „să se învechească”, în sensul bun al expresiei.
De aceea, nici Catia Maxim nu reuşeşte să facă literatură de calitate, romanul fiind mai mult o lectură uşoară, fără pretenţii absurde. Se citeşte fără probleme, incursiunile în viaţa personajelor se petrec cu uşurinţă, iar cititorul este treptat atras în triunghiul amoros din carte, deşi, sincer, ne aflăm tot timpul în mintea personajului principal masculin.
Viaţa celor trei personaje surprinde mai mult decât felul în care ele sunt descrise. Şi asta pentru că ne este greu să acceptăm cel puţin două lucruri: modalitatea de acceptare a adulterului de către soţia Smara, destinsă şi fără împotriviri, văzându-şi de propria viaţă şi de proprii săi prieteni, lăsând să treacă pe lângă orice oportunitate de a pleca din căsnicia ce nu îi mai aduce nicio satisfacţie, dimpotrivă.
Pe de altă parte, felul în care Adrian, soţul adulterin ce iubeşte două femei în acelaşi timp, pe fiecare pentru alt motiv, îşi părăseşte orice ordine lumească şi fuge în munţi, pentru a se odihni şi cugeta, alături de călugări, la ceea ce are de făcut în continuare. O evadare din cotidian de care, să recunoaştem, nimeni sau aproape nimeni nu mai este în stare, deşi cu toţi am dori-o.
În sfârşit, marea hibă a cărţii, pe lângă cele câteva enunţate anterior, este aceea că nu are nici final, nici finalitate, autoarea părând că lasă acest lucru deliberat pentru a exista o continuare sau încă o continuare, romanul de faţă reluând povestea primei carţi a scriitoarei. Întoarcerea de pe munte speram să determine o schimbare în atitudinea eroului, să îl facă să ia o hotarâre care se îl ducă spre unul din drumurile posibile, lucru care nu se întâmplă.
Pentru cei care doresc însă să se relaxeze, este un roman care poate induce această stare, un chic lit românesc la început de drum.
Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro.
