”Foamea”, de Knut Hamsun
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2015
Traducere din norvegiană și note de Valeriu Munteanu
Am fost entuziasmat anul trecut când am citit volumul ”Pan. Victoria” al lui Knut Hamsun, așa că traducerea și publicarea la Humanitas Fiction a romanului ”Foamea”, considerat primul roman modern din literatura norvegiană, a venit la fix pentru ceea ce eu numesc ”(re)întoarcerea la clasici”. Knut Hamsun scrie excepțional, din punctul meu de vedere, și chiar dacă subiectul din Foamea nu este unul care să te atragă prea mult, fiind mai degrabă întunecat și dur, calitatea și stilul romancierului te determină să treci cu ușurință peste aceasta și să fii cuprins de magia cuvintelor sale. De altfel, mizeria sufletului și corpului uman a constituit mereu, în mâna marilor scriitori, subiect predilect care a generat mari capodopere.
Pentru că despre astea e ”Foamea”, despre supraviețuire în mizerie, despre încercări repetate de a se ridica din noroiul zilnic, într-o epocă în care parcă totul era mai greu și mai îndărătnic, chiar și cu indivizii străluciți. Protagonistul imaginat de Knut Hamsun asta este, un individ strălucit în ale scrisului (sau măcar ni se lasă această aparență), dar care pierde toate ocaziile tocmai pentru că vrea să scrie opera perfectă. Nu, nu este scriitor, ci doar un amărât de ziarist, neangajat niciunde, dar care uneori este plătit pentru articolele sale. În același timp, da, este un scriitor, pentru că ne aflăm la finalul secolului al XIX-lea, timpuri în care ziaristul era tot un fel de scriitor, investigația ziaristică aproape nu exista, iar oamenii scriau despre tot felul de chestii inventate sau reale, de la filosofie la istorie, folosindu-și doar propria minte și propriile simțuri mai degrabă decât date reale sau informații documentare.
Ei bine, tânărul nostru scriitor pare să aibă înzestrarea necesară în a scrie articole foarte bune și, mai important, plătibile, dar se pierde din cauza sărăciei în care trăiește. Nu departe de începutul cărții, își pierde și ultima speranță în privința plății chiriei camerei sărăcăcioase în care trăiește, așa că e nevoit să scrie pe străzi sau într-un atelier vechi, unde este lăsat să locuiască. Se pierde, așa cum spuneam, din cauza condițiilor de trai, din cauza efortului pe care trebuie să îl facă zilnic pentru a găsi ceva de mâncare și de băut, pentru a supraviețui. Rar, reușește să scrie un articol cu adevărat bun și redactorul unui ziar din Oslo îi oferă câteva coroane în schimb, care se duc, din păcate, prea repede. Este talentat, are idei foarte bune (poate prea puțin comerciale, chiar și pentru timpurile acelea), dar l-a părăsit norocul:
”Cât de ușor și cât de vesel își legănau capetele blonde oamenii aceștia care treceau dansând prin viață ca printr-o sală de bal! Nici urmă de supărare în ochii lor, nici cea mai mică povară pe umerii lor, nici un gând umbrit, nici o durere tainică în sufletul vreuneia din aceste ființe fericite. Iar eu mergeam alături de ei, eram tânăr, abia păsișem în viață și totuși uitasem cum arată norocul.”
Toate lamentările sale se duc în jurul acestei dorințe de supraviețuire și, în clipele în care totul se năruie, până și conștiința sa dă rateuri. Dacă până la un moment dat părea puternic și, din această pricină, fidel unor principii ferme, cum ar fi cel privind păstrarea integrității umane, a conștiinței, după mai multe eșecuri la rând, în pragul disperării, în cea mai neagră perioadă de foamete, începe să se dezumanizeze, renunțând la tot ceea ce îl forma ca om. Primește rest mai mult de la magazin, iar noua persoană care devenise nu dorește decât să mănânce, cel puțin inițial. Dăruiește niște bani unei vânzătoare, pentru ca apoi, în pragul disperării, să îi ceară înapoi sub formă de prăjituri. Ba chiar crede că ar fura de la un copil, fără niciun regret:
”Acum să mi se ivească o ocazie! Dacă aș găsit acum pe stradă chiar și banii economisiți de o fetiță de școală, sau ultimul ore ale unei văduve sărace, i-aș lua și i-aș vârî în buzunar, i-aș fura cu bună-știință și aș dormi apoi buștean toată noaptea. Nu degeaba suferisem atât de infinit de mult, ajunsesem la capătul răbdării, era acum în stare de orice.”
Și mai e și povestea de dragoste, încheiată la fel de tulburator, deși începuse frumos, existând speranțe ca el să se schimbe definitiv atunci când a dat de o femeie, nu bogată, nu de viță aleasă, dar măcar puternică și dornică de a avea o legătură cu un bărbat normal. Nu așa ne schimbăm oare cu toții, noi bărbații copilăroși și lipsiți de responsabilitate? Dar nu, a fost altceva și pentru surpriza asta, chiar că trebuie să citiți această carte.
”Foamea” este așadar un roman puternic și foarte dur, o analiză la rece a condiției mizere a scriitorului cu talent, dar fără succes material, o introspecție atentă a umilinței și sărăciei, o lecție despre supraviețuirea umană dusă la extrem. Un roman foarte bun, pentru că asta contează, la final, după întâlnirea cu opera lui Knut Hamsun.
