”Firida ruşinii”, de Ismail Kadare
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, Bucureşti, 2016
Traducerea din albaneză de Marius Dobrescu
Pe Ismail Kadare l-am descoperit şi citit prima oară la Geneva. În târgul cu vechituri (puce) din cartierul Plainpalais am găsit cartea „Chronique de la ville de pierre” (cumpărată la 23 iulie 2003!), apărută la Editura Hachette, Colection Folio, iar ulterior am citit cam tot ce mi-a căzut sub mână, purtând semnătura şi marca gândirii sale. Pentru că l-am inserat în lista autorilor valoroşi, o lista scurtă, care merită urmăriţi în timp, complet. Şi volumul „Firida ruşinii„[1] este în aceeaşi notă caracteristică autorului albanez, adept (dacă nu chiar inventatorul) al otomanismului literar. Însă geniul scriitorului albanez rezidă în capacitatea lui de a transforma o ţărişoară mai degrabă modestă, care se situează şi acum pe la coada tuturor clasamentelor europene, cu o cultură mică, năpăstuită într-un loc de basm şi eroi, chiar dacă albanezii au cea mai oropsită istorie din Balcani, atât de departe de măreţia culturală greacă, vitejia şi spiritul războinic al sârbilor (uneori dus până la limitele raţiunii şi umanităţii, după cum au dovedit-o în Bosnia) sau, de ce nu, versatilismul şi simţul de a profita de oportunităţile istorie, atât de caracteritice românilor.
Albania nu este încă în Uniunea Europeană. Dar pe Kadare acest fapt nu-l derajează deloc, dimpotrivă, constituie chiar un avantaj. Cine îşi aducea aminte în Europa de un anume Giorgi Kastrioti, supranumit şi Skanderbeg, înainte ca Ismail Kadare să-l reinventeze, legendarul conducător albanez apărând în cele mai multe (dacă nu chiar în toate) cărţile sale? Cred că numai obscuritatea unui loc precum Albania l-a împiedicat pe Kadare să primească Nobelul Literar (în plus, nu atinge teme sensibile precum Holocaustul sau uciderea indienilor din America).
În romanul scris în 1978, în plin regim totalitar comunist, unul sinistru, Kadare retrasează povestea paşei albaneze Ali din Tepelene (1740-1822), care, la bătrâneţe, după ce o viaţă întreagă servise puterea otomană şi pe sultan, observând ceea ce era vizibil pentru toată lumea – slăbiciunile Porţii, în contextul Războiului Grec de Independenţa (de care este strâns legată şi revoluţia a lui Tudor Vladimirescu din Muntenia), s-a răsculat şi încercat să se emancipeze de sub tutela sultanului de la Istambul, sperând să obţină independenţa Albaniei, nu neapărat pentru albanezi, cât mai degrabă pentru el însuşi. De altfel, portretul liderului albanez musulman comportă numeroase umbre, iar Ismail Kadare le detaliază, nu oferă un portret idealizat doar pentru că Ali-Paşa era de aceeaşi origine etnică precum cea a autorului. Oricum viaţa lui Ali Paşa se pretează de minune la acest joc literar, căci oferă lumini şi o groază de umbre, Ali Paşa fiind, până la urmă, un lider balcanic tipic, grandoman, foarte crud cu duşmanii săi, iubind să asiste la cele mai bizare execuţii, atras şi de iluminism atât timp cât nu-i periclita poziţiile de putere, generos, dar şi foarte răzbunător. Centrul puterii sale a fost oraşul Ioannina, un alt teren de dispută între diversele naţionalisme balcanice, în final, dobândit de Regatul Greciei.
De altfel, în sandjak-ul condus de Ali Paşa trăiau în relativă armonie atât albanezi (divizaţi şi ei în diverse clanuri), greci, turci, slavi şi aromâni. Ali Paşa rămâne şi cel care a distrus prosperul oraş aromân Moscopole, obligându-i pe locuitorii săi aromâni, comercianţi foarte pricepuţi, [2] să se exileze şi modificând puţin istoria (nu ştim dacă nu cumva în jurul oraşului Moscopole, aromânii s-ar fi putut regrupa şi ţine piept furtuniilor naţionaliste care au măturat Balcanii în secolul XIX-lea şi chiar al XX-lea- poate şi cu sprijinul Regatului României, foarte interesat în afacerile balcanice şi echilibrul zonal, sub regele Carol I, s-ar fi reuşit formarea unei formaţiuni statale viabile-în Europa în continuare există state şi mai mici decât ar fi fost o eventuală Aromânie!)
Ismail Kadare se foloseşte de rebeliunea lui Ali Paşa pentru a dezvolta o complexă imagine a Imperiului Otoman, împletind cu măiestrie atât imaginaţia, cât şi realitatea istorică. Însă ceea ce rămâne este critica voalată, dar uşor de descoperit a regimului totalitar comunist şi a practicilor lui represive. Imperiul Otoman nu avea o ideologie totalitară şi nici măcar iacobinism ateu criminal, totul putând fi cumpărat, mai ales la începutul secolului al XIX-lea, când era evidentă decadenţa lui (totuşi, a mai supravieţuit un secol, ceea ce este o performanţă în sine, chiar dacă încetul cu încetul o bună parte din posesiunile sale europene au fost pierdute). Cât de cunoscut sună acest fragment:
“Deznaţionalizarea parţială sau completă a poparelor, care era sarcina principală a Arhivei Centrale, se făcea după vechea doctrina secretă Kra-kra şi parcurgea cinci etape principale: prima, stingerea concretă a răzmeriţei; a doua, eliminarea ideii de revoltă; a treia, distrugerea culturii, artei şi tradiţiilor; a patra, stingerea sau mutilarea limbii; şi a cincea, stingerea sau reducerea memoriei naţionale.”[3]
Palatul murmurelor şi Palatul viselor (metafore ale poliţiei politice comuniste), toate acestea sunt elemente care pot fi interpretate fără mare efort drept critici explicite adresate regimului stalinist perpetuat de Enver Hoxha în Albania, una din cele mai izolate ţări din Europa, chiar şi comparând-o cu celelalte ţări comuniste. Doar România lui Ceauşescu, în ultimii ani, tindea către aceeaşi autarhie şi nebunie tiranică.
Tăierea capetelor duşmanilor este o practică cu o istorie îndelungată (de la care încearcă să se lege şi teroriştii ISIS) deoarece creează un şoc emoţional deosebit, iar expunerea acestor capete are valoare de avertisment pentru potenţialii alţi nemulţumiţi. La această realitate istorică face referire şi Kadare. Unele culturi tribale dezvoltau credinţa păgână că puterea sau energia celui al cărui cap era tăiat avea capacitatea de a-l proteja pe cel care îl ucisese. De altfel, să nu uităm de martiriul lui Constantin Brâncoveanu şi al celor patru fii ai săi, care le-a adus canonizarea de către Biserica Ortodoxă Română şi care au fost executaţi tocmai prin tăierea capului. La nivel de grozăvii, otomanii aveau o ştiinţă avansată şi o cruzime asiatică. Ismail Kadare bate şaua ca să înţeleagă iapa.
Paradoxal, puterea otomană nu a dezvoltat mecanisme de dezanţionalizare atât de complexe puse în practică de popoarele balcanice începând cu secolul al XIX-lea, când fiecare stat balcanic şi-a făcut misiuni de glorie din deznaţionalizarea minorităţilor care rămăseseră în cadrul noilor frontiere (cel mai bun exemplu fiind iarăşi cel al aromânilor). Sultanul nu era în mod special interesat de deznaţionalizare care mergea mâna în mâna cu trecerea la Islam, pentru că tocmai ne-musulmanii plăteau tributurile şi celelalte dări, de aceea Înalta Poartă nu avea nici un interes să-şi diminueze masa contribuabililor. Toate popoarele balcanice creştine au supravieţuit aproape cinci secole dominaţiei politico-militare otomane, unele dintre aceste minorităţi chiar prosperând (precum grecii şi armenii) şi fiind implicate în viaţa politică (elenii din Fanar).
„Al cui e capul ăsta? mai întreba câte unul sosit mai târziu. Ceilalţi se întorceau miraţi: tu pe ce lume trăieşti, omule?”
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro/E-book.
[1] Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2016, traducerea din albaneză de Marius Dobrescu.
[2] A se citi cartea coordonata de Neagu Djuvara, aparuta tot la Editura Humanitas, despre care am scris aici: https://filme-carti.ro/carti/aromanii-istorie-limba-destin-23016
[3] Pag. 165.
