”Fetițele. Rude sărmane”, de Ludmila Ulițkaia
Editura Humanitas Fiction, Colecţia ”Raftul Denisei”, Bucureşti, 2013
Traducere din rusă de Gabriela Russo
De multe ori mă gândesc că sunt plin de preconcepții atunci când citesc literatură, iar unele dintre acestea privesc în mod direct povestirile. Astfel, se adună în gândurile mele unele idei: că multe dintre povestiri se termină înainte de a începe, că subiectul povestit ar merita cu siguranță o întindere mai mare și o dezvoltare pe măsură, că unele sunt atât de scurte încât nici nu îți dai seama care a fost mesajul sau în ce a constat cu adevărat acțiunea etc. Cam acestea sunt gândurile cu care încep fiecare nou volum de povestiri, dar de fiecare dată îmi înving preconcepțiile și așteptările îmi sunt, din fericire, înșelate. Avantajul vine și de la faptul că citesc puține volume de povestiri și acestea sunt alese ”pe sprânceană”.
Volumul de povestiri al scriitoarei ruse Ludmila Ulițkaia, ”Fetițele. Rude sărmane”, este un astfel de exemplu fericit: 14 povestiri, construite în jurul miracolului vieții obișnuite, din atmosfera urbană a periferiilor moscovite sau din misterul rural al satului sovietic din secolul trecut. Pe rând, o parte din povestiri descrie, așa cum spune și o parte a titlului (Fetițele), copilăria plină de evenimente dese, dar nesemnificative pe planul unei vieți lungi, pline de fericiri și suferințe, iar o altă parte importantă descrie apusul vieții, bătrânețea oamenilor simpli (Rude sărmane), atunci când viața se află spre final și intervine înțelepciunea, siguranța, monotonia, dominând momentele în care amintirile devin cele mai importante gânduri și sentimente.
În ”Fetițele”, Ludmila Ulițkaia nu construiește lumi ale copilăriei, ci pare doar să descrie copiii pe care i-a întâlnit pe străzile lungi și murdare ale Rusiei, acolo unde probabil orice scriitor ar avea suficiente subiecte palpabile pe care să le dezvolte în propriile opere. Ne aducem aminte rapid de propria copilărie, încă din prima povestire, în care autoarea, poate instinctual aplecată spre cititorii din fostele țări comuniste, ne pune în fața unor eleve meritoase, dornice de afirmare atunci când jură solemn să-ți iubească din inima patria, devenind pioniere (Darul nefăcut de mâna omului).
Copiii, fetițele par a fi personaje centrale ale acestei prime părți, dar în același timp sunt doar niște tipare, niște făpturi în jurul cărora adulții își continuă viața, fără prea multe sentimente, fără a le păsa suficient de mult pentru ca aceștia să devină și centrul vieții lor. Pare a fi doar o copie a acelei lumi din perioada comunismului românesc, în care mulți dintre părinți nu aveau timp de copii, fiind ocupați cu munca zilnică, lucrând în schimburi, iar apoi ducându-se la munca de la câmp. Nu era vina lor, pur și simplu acesta era sistemul. Cum altfel putem privi o povestire (Copilul găsit), în care bunica gândea astfel despre nepoatele ei, confruntată, e drept!, și cu boala propriei fiice: ”Simțind iubirea tragică și boala fiicei ca pe o rană dureroasă și pricepând ceva din nebunia și cruzimea iubirii, Emma Așotovna nu era deloc interesată de relațiile dintre fetițe și nici de natura legăturii lor sufletești. Ea era singura care avea destulă înțelegere pentru ce se întâmpla în familie și știa să descurce lucrurile, dar își construise o ierarhie rigidă, profund orientală: dacă nu era vorba de moarte, atunci evenimentul cel mai de seamă, în opinia ei, era prânzul, și nicidecum certurile și împăcările copiilor.”
Lumea copiilor nu este însă schimbată cu nimic: aceleași boli ale vârstei, precum vărsatul de vânt, aceleași petreceri în pijama și tachinări specifice, primele îndrăgosteli sau primele experiențe sexuale, răutățile între frați și pizma pe surioara mai mică, preferata părinților, etc. Interesant este că, așa cum se întâmplă și în partea a doua a cărții, Ludmila Ulițkaia își păstrează personajele de la o povestire la alta, nu mereu, dar suficient de mult pentru a realiza evoluția acestora, precum și ”semnele” unui viitor roman care le poate uni destinele.
Dacă ”grijile” copilăriei constituie substanța primei părți, în cea de-a doua, Rude sărmane, Ludmila Ulițkaia se aleacă asupra unei altei lumi: lumea omul simplu, obișnuit și trăitor pe toate drumurile, care nu are nici țeluri în viață și nici nu și-a găsit sieși niciun sens. Undeva se află acea lume, în care oamenii doar muncesc (fără a construi o carieră), doar procrează și se ghiftuiesc, încearcă să strângă ceva bani nu pentru fericirea personală și pentru relaxarea anuală, ci pentru a lăsa ceva zestre fetei sau pentru a cumpăra o casă băieților, pentru ca apoi să moară împăcați, dar fără să conștientizeze că existența proprie a avut o menire pe acest pământ, fără să cunoască cu adevărat ce e ”fericirea”.
Viața se încadrează în tipare în această lume și aproape nimeni nu iese din această rânduială. În mahalaua moscovită, în lumea satului tradițional rus, monotonia era cuvântul de ordine, pentru că orice nonconformism era stigmatizat și era aflat permanent în derâderea comunității. După cum spune autoarea, ”nici viață personală nu exista, fiindcă orice petic apărut pe izmenele fluturând la uscat pe frânghiile folosite în comun era cunoscut de toți și de fiecare în parte. Să afli totul, să vezi totul și să te bagi în viața vecinilor clipă de clipă erau lucruri inevitabile, și de trăit, se putea trăi așa mult și bine, pentru că viața, ca să-și păstreze echilibrul, era alimentată, pe de o parte, de scandalurile care se țineau lanț și, pe de altă parte, de cântecul vesel al armonicei la beție.”
Uneori însă, unii dintre acești oameni au momente de geniu, există clipe în care realizează că ceva nu e în regulă, că nu pentru mâncare, muncă și sex s-au născut și populează lumea. Iată, de exemplu, ce gândește Bronka din povestirea cu același lume, un personaj complex în adâncul său și atât de banal și șters, aproape respingător în aparență (și mai ales în conștiința celor din jur): ”Atâta știam și țineam morțiș la ideea că oamenii nu trebuie să trăiască așa cum trăiam noi: să mănânce, să doarmă și să stea la taclale. Credeam că asta o să se termine și o să înceapă altceva, ceva adevărat. Așteptam în fiecare clipă să dispară totul și să înceapă o viață nouă, fără toată urâțenia asta…Tu habar n-aveai de toate lucrurile astea. Față de masă albă, cești albastre pe masă, aveai toate lucrurile la care visa mama mea, poate că nu știi ce înseamnă dorințele unui copil.”
Dacă privim biografia Ludmilăi Ulițkaia, vom descoperi că a scris romane privite cu apreciere de criticii literari, răsplătite cu premii importante și, prin urmare, cărți considerate de valoare, precum Soniecika, Medeea și copiii ei, Cazul Kukoțki, Înmormântare veselă, Miniciunile femeilor, Al dumneavostră sincer, Șurik, majoritatea traduse și la noi, în anii trecuți, de Editura Humanitas. În viitorul apropiat, voi căuta câteva dintre aceste cărți, pentru că, după lectura culegerii de povestiri ”Fetițele. Rude sărmane”, am ajuns în fața unei întrebări esențiale: va putea susține autoarea această frumoasă descriere a psihologiei omului simplu și a vieții din periferia societății sovietice/rusești? La nivelul povestirilor o face cu succes, sunt curios cât de bine își poate susține Ludmila Ulițkaia calitatea scrierii pe întinderea unui întreg roman.
3 comments