”Falsificatorii. Alegerile din 1946”, de Dinu C. Giurescu
Editura Enciclopedică, București, 2015
Au fost multi care la 23 august 1944 au sperat in reintoarcerea Romaniei in fagasul firesc al democratiei si in spatiul geopolitic european. Trecusera cinci ani si jumatate de la instaurarea dictaturii regale care fusese urmata de statul national-legionar si de dictatura antonesciana. Frontierele Romaniei Mari fusesera ciuntite in cele patru puncte cardinale si Romania trecuse printr-un razboi greu ca aliata a fortelor Axei, razboi pe cale sa fie pierdut. Cetatenii romani de origini evreiasca si rroma isi pierdusera drepturile cetatenesti, fusesera discriminati, deportati si unii isi pierdusera viata in episodul romanesc al Holocaustului. Sperantele au fost mari, dar de scurta durata. Capitalismul si democratia romaneasca inainte de razboi nu fusesera perfecte, dar Romaniei nu ii era scris nici macar sa se intoarca la ele. In trei ani de tranzitie brutala si cu ajutorul si sub indrumarea ocupantilor sovietici, Romania avea sa sa se adanceasca intr-o noua perioada de dictatura – comunista de asta data – din care tara nu avea sa iasa decat dupa decembrie 1989.
Perioada aceasta are sansa de a avea un istoric de importanta academicianului Dinu C. Giurescu, descendentul unei ilustre familii de istorici, care a scris trei carti despre fiecare dintre cei trei ani ai fatidicei tranzitii:
- Uzurpatorii. Romania, 6 martie 1945 – 7 ianuarie 1946
- Falsificatorii. Alegerile din 1946
- Lichidatorii. Romania in 1947
Aceasta recenzie este dedicata celui de-al doilea volum, re-editat si publicat in 2015 de Editura Enciclopedica. Cele 26 de capitole ale cartii parcurg anul de mijloc al ‘tranzitiei’ si se ocupa de evenimentul central al anului si al perioadei care a pecetluit trecerea Romaniei de la o democratie parlamentara multi-partinica la o ‘democratie populara’ in care alegerile erau o fatada formala pecetluind hotaririle dictatoriale ale partidului unic – ‘alegerile’ din noiembrie 1946, desfasurate intr-o atmosfera de teroare politica si al caror rezultate au fost falsificate la o scara neintalnita pana atunci in istoria Romaniei. Cele 26 de capitole ale cartii prezinta in ordine cronologica contextul politic intern si extern, pregatirile, desfasurarea, rezultatele reale si cele falsificate si consecintele acestor alegeri.
Incepand imediat dupa evenimente si pana la caderea comunismului in 1989, alegerile din noiembrie 1946 au fost prezentate de propaganda comunista si de istoriografia aservita ei ca ‘primele alegeri libere’ din istoria tarii. Exact inversul ar fi mai potrivit. In noiembrie 1946 a avut loc prima dintr-un sir de mascarade electorale care a durat timp de mai bine de patru decenii, ‘alegeri’ care numai libere nu au fost. Dinu C. Giurescu are meritul de a fi scris o carte clara si documentata care spulbera definitiv mitul creat de istoricii inrolati in slujba partidului comunist. Documentarea lui este extensiva si cam o treime din paginile cartii reprezinta referintele pe care se bazeaza argumentatia sa – extrase din presa vremii, documente din arhive, rapoarte ale politiei si jandarmeriei, rapoarte interne ale partidelor politice, inclusiv rapoarte secrete ale partidului comunist, relatarile ambasadorilor si memoriile unora dintre participantii la evenimente. Imaginea care rezulta este clara si fara echivoc.
Primele capitole sunt dedicate Conferintei de la Moscova, care in decembrie 1945 a reunit cele trei mai puteri aliate si a hotarat printre altele ca in Romania sa aiba loc alegeri libere in cursul anului 1946. O comisie formata din cate un reprezentant al fiecareia dintre Cei Trei Mari (URSS, SUA, Marea Britanie) a fost trimisa la Bucuresti la sfarsitul lui 1945 si inceputul lui 1946 pentru a trasa guvernului sarcinile implementarii acordului si a convinge toate fortele politice sa participe in acest proces. De la bun inceput, acordul avea numeroase lacune, continuand linia trasata de conferinta de la Yalta care inclusese Romania in zona de dominatie sovietica. El cuprindea totusi clauze care asigurau libertatea presei si a propagandei electorale pentru toate partidele, accesul echitabil la mijloacele de informare, inclusiv radioul, al tuturor fortelor politice, includerea in guvernul condus de Petru Groza a reprezentantilor partidelor ‘istorice’, prezenta observatorilor tuturor partidelor in numararea voturilor. In realitate guvernul condus de Groza instaurat la 6 martie 1945 si dominat de comunisti a avut controlul exclusiv al pregatirii si desfasurarii alegerilor si a fost raspunzator si de numararea voturilor si de anuntarea rezultatelor.
‘Londra si Washingtonul nu au obtinut nici o „garantie” de la Moscova. Iar guvernul controlat de PCR a avut ca obiectiv primordial sa rastoarne complet rezultatele votului din noiembrie 1946 in favoarea sa.’ (pag. 29)
Consecintele politicii conciliatorii a aliatilor au fost deosebit de grave pentru opozitia democratica reprezentata de Partidul National Taranesc (condus de Iuliu Maniu), Partidul National Liberal (condus de Dinu Bratianu) si Partidul Social Democrat (ramura independenta condusa de Titel Petrescu, nealiniata cu comunistii). Desi incurajasera activitatea opozitiei in perioada pre-electorala si electorala si desi erau bine informati despre atmosfera de teroare in care se desfasurasera acestea si despre frauda numararii voturilor, Statele Unite si Marea Britanie au recunoscut implicit rezultatele prin semnarea acordurilor de pace de la Paris in primavara lui 1947 si recunoasterea diplomatica a guvernului comunist.
‘Liderii PNT, PNL si PSDI nu au fost defel avertizati in vreun fel ca Aliatii din Vest au de gand sa confirme rezultatele „alegerilor” prin semnarea Tratatului de pace cu Romania, in februarie 1947, urmata de un schimb de reprezentanti diplomatici.’ (pag. 262)
Consecintele au fost tragice. La scurt timp dupa semnarea Tratatului, putinii deputati ai opozitiei au fost exclusi din Parlament, conducatorii partidelor istorice au fost arestati si condamnati in urma unor procese inscenate. Multi dintre ei au pierit in inchisori.
Dinu C. Giurescu se ocupa in capitole succesive cu demontarea mecanismelor prin care comunistii au dominat campania electorala si sugrumat activitatea fortelor de opozitie: interzicerea publicarii presei ne-aservite sau sugrumarea celei existente prin alocarea de cote infime de hartie si cenzura aplicata de sindicatele tipografilor, interzicerea accesului la radio, multiplicarea partidelor aparent neasociate, dar de fapt aservite regimului (tactica pe care o vor aplica si neocomunistii din FSN in 1990 si 1992), incurajarea dizidentelor din partidele istorice (fiecare a avut cel putin cate o varianta aliniata politicii comunistilor). Cu toate aceste actiuni contrare libertatii de exprimare si de organizare si a incercarilor de a deruta electoratul sau de a intimida fizic pe votanti, rezultatele reale ale votului, atat cat au putut fi reconstituite si estimate dupa mai bine de o jumatate de secol, arata ca blocul pro-comunist nu a obtinut decat in jur de 21% din voturi si ca Partidul National Taranist ar fi castigat majoritatea absoluta si impreuna cu Partidul National Liberal ar fi obtinut peste 70% din voturi. Comunistii nu numai ca au inversat rezultatele reale ale alegerilor, dar lucrand dupa metoda rezultatelor planificate anticipat au pretins o majoritate de peste 91% in Parlamentul instaurat la inceputul lui decembrie 1946.
Foarte interesante sunt capitolele care descriu rolul regelui Mihai si incercarile acestuia de a se opune procesului de preluare a puterii de catre comunisti, la capatul caruia era clar ca va urma abolirea monarhiei. In aceasta privinta insa, Constantin C. Giurescu se abtine de la o judecata clara a situatiei si include versiunea facuta publica de Mihai dupa 1990, conform careia procesul era practic ireversibil si singura politica posibila era cea a protestelor timide si ineficiente si a intarzierilor, in speranta ca totusi Aliatii din Vest vor actiona in favoarea fortelor democrate mai devreme sau mai tarziu. Imaginea unui rege slab si care a facut destule compromisuri, acceptand in cele din urma toate etapele tranzitiei spre comunism, inclusiv rezultatele alegerilor falsificate, este greu de evitat.
Sunt prezentate in detalii si discutiile interne care au avut loc la nivelul conducerii partidului comunist. Au existat tabere diferite, dar diferentele erau in tactica si nu in scop sau metode.
‘De ce alegerile constituiau pentru liderii comunisti o batalie, si nu o competitie? Conceptul de alternanta la putere nu intra in mentalul lor. Existenta unei opozitii insemna anatema, era de neconceput. A lasa opozitia sa se manifeste insemna, in scurt timp, a pierde conducerea.’ (pag. 72)
Apare si tactica comunicatelor laconice, care cenzureaza pana si dezbaterile care au loc in randurile conducerii comuniste, prezentand spre exterior o falsa imagine de ‘unitate’. Apare si limbajul de lemn si deformarea conceptelor politice in scop propagandistic. Insasi cuvantul ‘democratie’ va insemna incepand cu anul 1946 si vreme de 43 de ani dupa aceea pentru presa si propaganda comunista aservire intereselor partidului unic, deci exact contrarul democratiei.
Capitolul dedicat incidentelor nationaliste din Transilvania si in special de la Cluj arunca lumina asupra felului in care conflictul national a fost folosit de care comunisti in scopul polarizarii opiniei publice si atragerii votului minoritatilor nationale. Rolul jucat de Lucretiu Patrascanu in ‘linistirea’ situatiei este explicat mai putin, ca si contextul luptelor interne dintre taberele ‘nationala’ si ‘cominternista’ din conducerea PCR. In acel an 1946 a fost practic transata aceasta disputa, Patrascanu insusi incepand sa-si piarda influenta pana la caderea sa completa si arestarea sa care se va petrece in 1948. Cuvantarea sa de la Cluj din mai 1946 va fi unul dintre punctele cheie ale anchetei si actului de acuzare la procesul care avea sa se incheie cu condamnarea la moarte si executarea sa in 1954.
Am citit cu mare interes si capitolele dedicare organizatiilor evreiesti si rolului evreilor in Partidul Comunist si in campania electorala. Ele mi-au confirmat ceva ce stiam din relatarile parintilor si ale bunicilor, dar care a aparut de multe ori rastalmacit in istoriografia si polemicile romanesti recente sub titlul ‘evreii au adus comunismul in Romania’.
‘Evreii cetateni romani constituiau un grup important in anii de dupa incheierea razboiului. Cu toate pierderile si uciderile din Basarabia, nordul Bucovinei si Transnistria, cat si in partea de nord a Transilvaniei (sub administratie hortista intre 1940-1944), evreii din Romania insumau (numar estimativ) 355 972 si erau integrati in felurite arii de activitate. Pe plan politic insa, situatia lor este foarte limpede definita, intr-un raport al misiunii americane datat 7 februarie 1946: „[…] In timp ce o minoritate de evrei sprijina politica practicata de comunisti, majoritatea evreilor romani se opun regimului Groza, la fel cu ceilalti (locuitori] din Romania.‘ (pag. 83)
‘Concluzia raportului Misiunii SUA despre lucrarile „congresului” [este vorba despre congresul Uniunii Democrate a Evreilor din Romania, care in ianuarie 1946 adunase pe evreii simpatizanti comunisti – DR]: „Agitatia continua a unei foarte reduse minoritati militante printre evreii romani, sprijinind energic partidul comunist si Guvernul Groza, s-a lovit de rezistenta pasiva a majoritatii covarsitoare a evreilor din Romania, care se opun tacticilor folosite.‘ (pag. 85)
Este ceea ce stiam si eu. Majoritatea evreilor din Romania, precum majoritatea celorlalti locuitori ai Romaniei, nu s-au lasat amagiti de mirajul comunismului, s-au opus pasiv si au incercat sa-si vada de viata lor in perioada de preluare – prin frauda si metode teroriste sub protectia ocupantilor sovietici – a puterii de catre comunisti in anii 1945-1947. ‘Foarte redusa minoritate’ care a colaborat cu comunistii si a participat la preluarea de catre acestia a puterii era formata din indivizi care au facut-o nu ca evrei sau reprezentati ai majoritatii evreilor.
Textul lui Dinu C. Giurescu este clar si cursiv si va fi o lectura pasionanta pentru cei interesati de istoria perioadei. Istoricul foloseste destul de des si tabele comparative ale evenimentelor si versiunilor acestora si acestea sunt de asemenea bine alcatuite si ajuta. Cu atat mai mult sunt greu de inteles problemele de editare ale cartii, mai ales ca este vorba despre o a doua editie care se vrea si revizuita. Apar greseli in calculul procentajelor (de exemplu ‘Aceasta cifra (63) reprezinta 7,87% din totalul de 528’ ca in pag. 34). Apare un typo enervant si repetat in scrierea gamelor de procente (‘809-90% ca in pag. 5). Continutul unei tabele se repeta aproape identic la doua pagini distanta (pag. 153, pag. 155).
Regretabilele probleme editoriale nu pot diminua insa interesul lecturii si meritele acestei carti, care va ramane probabil pentru multa vreme una dintre cartile de referinta despre perioada tragicei tranzitii:
‘”Alegerile” din 19 noiembrie 1946 au constituit cea mai mare frauda politica din istoria Romaniei intre 1859 si 1946. Ele au deschis calea pentru distrugerea societatii traditionale romanesti, de tip european, si punerea ei fortata in tiparele sovietice, odata cu separarea ei de evolutia normala a celorlalte tari ale continentului.’ (pag. 281)
