Etica neuitării: „Viață șocantă”, de Laszlo Alexandru

„Viață șocantă. Scrieri despre evrei”, de Laszlo Alexandru
Editura Ecou Transilvan, Editura Saga, 2021

Nu l-am întâlnit niciodată pe Laszlo Alexandru. Mă refer la întâlnirile fizice, într-un spațiu în care să ne strângem mâinile, să ne privim ochi în ochi, să discutăm. Și totuși, profesorul clujean face parte din categoria oamenilor pe care îmi pare că îi cunosc bine, prin intermediul cărților sale și a comunicării digitale. L-am întâlnit pe Internet cu aproape două decenii în urmă, Laszlo Alexandru fiind printre acei intelectuali care au înțeles devreme, înaintea multora dintre colegi, capabilitatile comunicării pe rețea, libertatea de exprimare (cu părțile ei pozitive și cu cele negative), accesul la cititori indiferent de locul geografic în care se află, de vârste și de posibilitățile economice. A întemeiat în 2003 revista internetica „E-Leonardo” și a fost redactorul ei timp de aproape un deceniu de apariție, până în 2012, realizând împreună cu colegii și colaboratorii săi una dintre publicațiile care au demonstrat că se poate face cultură liberă, de calitate și de atitudine, în limba română, pe Internet. Blogul său arhiveaza aproape două decenii de articole, recenzii, contribuții și împărtășiri personale și se îmbogățește și se actualizează permanent. Este activ și pe rețelele sociale. Toate acestea se adaugă unei remarcabile activități didactice, unei intense activități științifice și unei publicistici susținute, toate concretizate în zeci de cărți publicate în ultimele două decenii și jumătate. Traducător din limbile franceză și italiană, specialist în literatura română și în cea italiană, este cel mai remarcabil exeget al lui Dante în spațiul limbii române și probabil unul dintre Dante-iștii cei mai reputați din lume.

Volumul ‘Viață șocantă. Scrieri despre evrei’ apărut în acest an prin colaborarea editurii clujene Ecou Transilvan și a editurii SAGA din Israel reunește scrierile și comunicările științifice în care Laszlo Alexandru a abordat frontal sau s-a ocupat tangențial de probleme legate de identitatea evreiască, de locul intelectualilor evrei în cultura română, de modul în care minoritatea etnică evreiască a fost tratată istoric și de felul în care personalități ale culturii române s-au înrolat în slujba doctrinelor și mișcărilor politice extrem-naționaliste și antisemite. Multe dintre aceste teme nu sunt noi, dar ceea ce este specific abordării lui Laszlo Alexandru este consecvența poziției și perspectiva etică pe care o considera axa principală a atitudinii intelectuale, cea fară de care nici aspectele ideologice și nici cele estetice nu pot fi susținute. La întrebarea firească ‘de ce evreii?’, autorul răspunde succint în prefață cărții: ‘ … aceste pagini au la temelia lor o nedumerire, o discrepanță etică, pe care nu aveam de gînd s-o accept tăcut.’ (*)

Volumul este împărțit în două secțiuni. Partea întâi este intitulată ‘Despre evrei’. Partea a doua se numește ‘Despre antisemiți’. Două fețe ale aceleiași monede pe care o reprezintă prezența evreilor în spațiul românesc și contribuția acestora la ceea ce este România ca societate și cultură pe de-o parte și prejudecățile antisemite transformate în producte jurnalistice și culturale dar mai ales în activitate politica în perioada interbelică și în atrocitățile din timpul Holocaustului  și felul în care acestea sunt reflectate în istoriografia și în dialogul cultural contemporan din România, de cealaltă parte. Textele sunt datate intre 2004 și 2018. Toate personalitățile evocate, problemele ridicate și polemicile întreținute cu un deceniu sau chiar două în urma rămân actuale și au ecou în actualitatea românească de astăzi. De altfel, Laszlo Alexandru respinge explicit ideea de filtru temporal atunci când este vorba despre dezvăluirea și dezbaterea anumitor categorii de fenomene culturale și istorice:

‘Și care ar trebui să fie intervalul cronologic optim pentru cercetarea adevărului istoric? Iată, de pildă, atunci cînd oamenii mor mitraliați pe străzi (ca în decembrie 1989), ni se spune că faptele sunt prea apropiate de prezent ca să le putem aprecia obiectiv. Atunci cînd oamenii mor spintecați pe străzi, iar apoi sînt atirnati în cirlige la abator (ca în ianuarie 1941) ni se spune că faptele sînt prea îndepărtate ca să le putem aprecia obiectiv. Departe – aproape: care e perspectiva potrivită pentru a condamna crima colectivă în România?’ (pag. 244)

Primele două capitole ale cărții sunt dedicate unor personalități de origine evreiască dintre cele care și-au lăsat amprenta în istoria și cultura României. Lazăr Șăineanu (menționat pe marginea unei monografii semnate de George Voicu) a fost un eminent lingvist și folclorist, care la sfârșitul secolului 19 a adus contribuții esențiale la dezvoltarea acestor discipline în tânăra cultură română. Eforturile sale de a se integra în sistemele de învățământ și academice ale României au fost sortite eșecului, cererile sale de dobândire a cetățeniei române fiind refuzate din cauza opoziției politicienilor și a unor oameni de cultură și colegi de breaslă printre care se aflau B.P. Hasdeu și Nicolae Iorga. Dezamăgit, înfrânt, Șăineanu a plecat în Franța, România a pierdut un intelectual strălucit, Franța și-a mai adăugat un giuvaer la coroana de contribuții ale imigrației pariziene. Wilhelm Filderman a fost activist evreu, senator în perioada interbelică și conducător al comunității evreiești în timpul celui de-al doilea război mondial. Susținător al principiului că ‘o națiune reprezintă totalitatea cetățenilor care trăiesc într-o anumită țară’ (chestiune deschisă dezbaterii până astăzi și nu numai în România) a adoptat și el o linie asimilaționistă, pentru a fi contrazis de istorie și pe plan național și pe plan personal.

Un alt articol se referă la ‘Enciclopedia geografică a Holocaustului din Ardealul de Nord’, lucrare coordonată de istoricul evreu american născut la București Randoplh Lewis Braham (1922 – 2018), apărută în limba maghiară la Cluj și Budapesta. Nu stiu dacă această carte a apărut și în limba română, dar ea pare una dintre încercările cele mai solide de a aborda tragedia evreilor din Nordul Ardealului ocupat de Ungaria în perioada războiului ca urmare a Dictatului de la Viena, din rândul cărora 90% au pierit în lagărele naziste.

‘Nici pînă astăzi nu există un studiu comun, reciproc asumat de specialiștii români și maghiari, privitor la trecutul Transilvaniei de Nord. Tensiunile acumulate o dată cu evoluția istorică sînt încă departe de a se fi decantat. Lipsește deocamdată o privire globală, neutră, o abordare științifică senină. Problema se complică suplimentar, atunci cînd în discuție intră și situația minorității evreiești, intens persecutate, din aceasta zonă. Cele două state vecine și-au pasat responsabilitatea tragediei, în timpul războiului rece. … (pag. 26)

 

Acești primi pasi pe calea reconstituirii adevărului istoric vor trebui continuați. A venit vremea amplelor conlucrări, în direcția cunoașterii corecte a trecutului. Cortina trebuie ridicată, chiar dacă ne vom îngrozi de ceea ce vom găsi în spatele ei.’ (pag.33)

Am citat primul și ultimul paragraf al articolului. Între ele, în opt pagini, cititorul poate găsi o istorie condensată a suferințelor evreilor din Transilvania de Nord în timpul Holocaustului. În România, primele marturii în acest sens au fost publicate în anii ’70 în revista ‘Flacăra’ și apoi adunate în câteva cărți semnate de Oliver Lustig (1926 – 2017), el însuși evreu clujean la origine și supraviețuitor al lagărului de exterminare de la Auschwitz. Cât despre speranța exprimată în paragraful final, mă întreb ce s-o fi ales din ea în cei 12 ani trecuți de la publicarea articolului, ținând cont de evoluțiile politice de atunci până azi, în special de cele de la Budapesta.

Soarta evreilor din Cluj și din Nordul Ardealului este abordată în cu totul alt registru în articolul care dă și titlul cărții, „Viață șocantă”, care se ocupă de cartea lui Andrei Klein ‘Lea. Povestea familiei mele’. Am citit și eu această carte și am scris despre ea la apariția primei ediții în 2014. Laszlo Alexandru a făcut în articolul său o analiză minuțioasă a acestei cărți unice – biografie, cronică de familie, mărturie de istorie.

‘Andrei Klein nu e un scriitor în adevăratul înțeles al cuvîntului. Nu e preocupat să rotunjească frazele, să le împodobească stilistic, să evite cacofoniile. Dar înțelege să-și facă datoria de martor al destinului stupefiant al familiei sale. A primit ca moștenire de la mătușa Mariska un pachet de scrisori … Le-a citit conținutul și a rămas adînc tulburat. Și-a asumat misiunea de a aduce la cunoștință publică cele intîmplate. Nu finalitatea artistică i-a stat în intenții, de-a lungul anilor cît a lucrat la compunerea acestei cărți extraordinare. … Lucrarea comentată ridică valul de pe două sectoare de existență înfășurate de obicei în pudoare: abisul relațiilor de familie și visul exilului fericit.’ (pag.136-137)

Mi s-a părut excepțională și analiza volumului al cărui titlu este tradus de Laszlo Alexandru în ‘Nedestinare’ care i-a adus în 2002 Premiul Nobel pentru literatură scriitorului evreu de limbă maghiară Kertesz Imre, premiu care a stârnit contradicții și a pus în încurcătură clasele politică și culturală din Ungaria. Expertul în literatură sesizează aspecte fine dar esențiale din textul cărții, în timp ce cercetătorul interesat de soarta evreilor detectează filoanele de istorie care ies cu greu la lumină și sunt contestate și în țara vecină.

‘Protagonistul are un destin frapant de asemănător cu al autorului: deportat la vîrsta de 14 ani, ca evreu, în lagărul de exterminare de la Auschwitz, unde scapă cu viață doar întâmplător, iar apoi în lagărele de muncă de la Buchenwald și Zeitz, copilăria sa este o necopilarie. Lumea întoarsă pe dos avea nevoie, pentru a fi exprimată, de această carte „întoarsă pe dos”, care ne răvășește. Nu simpla antifrază reprezintă arma stilistică de căpătîi a prozatorului, ci de-a dreptul antitextul.’ (pag. 34-35)

 

‘Strategia antitextului constituie la Kertesz Imre metoda esențială de ocolire a patetismului. Tragedia realității e „camuflată” de suprafața inversată a mesajului, a explicitarii sale. Cititorul așteaptă oripilat, cu sufletul la gură, să vadă cînd se vor unifica, în sfirsit, cele două niveluri. Tehnica așteptării amînate reprezintă una dintre virtuțile artistice predilecte ale scriitorului. Ea își găsește justificarea în perspectiva naratorială „din interior”, căci totul e perceput și relatat din punctul de vedere al protagonistului ingenuu, agresat în pragul adolescenței. Eroul romanului, sub impactul acestei monstruoase inginerii social-politice, e supus unui proces contradictoriu: crîncena maturizare și evoluție sufletească – devastatoarea debilizare și involuție fizică.’ (pag.36-37)

Mai găsim în aceasta primă parte a cărții un extins eseu intitulat ‘M. Sebastian și evreii’ care reconstituie detaliat și exact contextul colaborării lui Sebastian la ‘Cuvîntul’ lui Nae Ionescu (ziarul care apare, cel puțin în prima perioada, ca fiind mai pluralist ca idei culturale și politice decât mai târziu, ceea ce dă o altă perspectivă colaborării tânărului intelectual evreu), geneza cărții ‘De două mii de ani’ și analiza infamei prefețe a lui Nae Ionescu, și mai ales ecourile în epocă și pozițiile unor intelectuali evrei ca Isac Ludo și A.L. Zissu. S-a scris mult despre Mihail Sebastian și despre felul în care s-a raportat la ideologiile epocii, despre respectul și chiar fascinația pentru Nae Ionescu și despre suferințele din timpul Holocaustului așa cum sunt reflectate în Jurnal. Sinteza lui Laszlo Alexandru mi se pare dintre cele mai corecte și mai bine argumentate:

‘N-a crezut că Nae Ionescu, într-un cinism fară margini, se va folosi de această armă pentru a izbi, extrem de violent, tocmai în protejatul său, precum și în minoritatea din care Mihail Sebastian făcea parte. N-a crezut că magistrul își va răsfiră tezele incendiare și orientările fasciste, tocmai în prefața volumului care descrie, în simplitatea și transparența sa, ipostazele și suferințele comunității evreiești din România acelor vremuri. Avem, prin urmare, o carte construită ca un deal, cu doi versanți opuși: ceea ce spune ficțiunea realistă – sau realitatea ficțională -, răstoarnă prefața antisemită. Inclusiv datorită acestei situații deosebite, putem înțelege teribilul zăngănit de săbii pe care l-a produs și care nici pînă azi nu s-a stins.’ (pag. 69-70)

Dintre capitolele care completează prima parte a cărții, există despre care aș pune o întrebare – cel despre ‘Cimitirul lui Eco’. Am fost intrigat de motivele care l-au determinat pe Laszo Alexandru să plaseze această analiză a textului și subtextelor ultimului roman al lui Umberto Eco – cu dilema plasării tribulațiilor eroului în zona antisemitismului sau a analizei rădăcinilor antisemitismului -, în acea parte a cărții care este ‘despre evrei’ și nu în cea ‘despre antisemiți’.

A doua secțiune a cărții se deschide cu un scurt și excelent text intitulat ‘Idei care ucid’. Scris și publicat în 2006, el mi se pare remarcabil cel puțin sub două aspecte. În primul rând, este vorba despre unul dintre puținele ecouri în epocă ale publicării raportului Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, al cărei președinte onorific a fost Elie Wiesel. În al doilea rând, textul include o listă de citate infame care demonstrează cât de profund și de ‘mainstream’ era antisemitismul în rândurile clasei politice și ale oamenilor de cultură din Romania celei de-a doua jumătăți a secolului 19 și a primelor decenii ale secolului 20. Găsim aici nume ilustre, de la Ion Brătianu și și Mihail Kogălniceanu la Vasile Alecsandri, Ioan Slavici sau Nicolae Iorga. Este cel mai bun argument care poate fi folosit în orice dezbatere în care cineva susține că antisemitismul ar fi fost un curent marginal în cultura și istoria română. Singura mea nedumerire este legată de absența numelui lui Mihai Eminescu și a unui extras din textele jurnalisticii sale.

Cea mai mare parte a acestei secțiuni a volumului lui Laszlo Alexandru este dedicată reluării unor grupaje de articole care reconstituie polemicile autorului cu o parte dintre istoricii și publiciștii promotori ai negaționismului și recuperatori pentru cultura română a unor intelectuali care au îmbrățișat doctrinele fasciste și legionare. Unii dintre ‘recuperați’ făceau parte din elita culturii românești, alții sunt considerați minori, toți erau uniți de aceeași adeziune la naționalismul extremist mai mult sau mai puțin mistic și la antisemitism, niciodată repudiat complet și lucid de vreunul dintre ei.

‘Istoria reprezintă un subiect de importanță strategică. Manevrînd orwellian cercetarea trecutului, cu scopul de a stăpîni prezentul ideologizat, propaganda comunistă a îngrădit cercetarea curajoasă. Chiar trecutul fascist al României a rămas într-un con de umbră, pentru a fi uneori excavat, fragmentar, parțial, în scopuri politizate. În anii ’70-’80, regimul își umplea pușculița vînzînd peste hotare, pe valută forte, cetățeni din minoritatea germană sau evreiască. Ultimul lucru care trebuia publicizat era faptul că un alt regim românesc, situat la cealaltă extremă, cu doar citeva decenii mai înainte, marginalizase, persecutase, exilase sau masacrase o parte a aceleiași minorități evreiești. Liniștea apăsătoare care s-a așternut asupra incidentelor criminale din perioada fascismului a menținut în culise numele unor semnificativi scriitori români care se puseseră în slujba discriminărilor politice.

Odată cu redobindirea libertății, după decembrie 1989, moștenirea s-a dovedit greu gestionabilă. Ce preluăm din trecut? Care sunt criteriile noastre de lectură? După ce priorități judecăm păcatele comise cu vorba și cu fapta? Răspunsurile la aceste întrebări n-au mai venit pe o singură voce, ci au reflectat orientarea politică, ideologică, de simpatie personală, de calcul strategic, etc. al diverșilor vorbitori. Prăbușirea cenzurii a adus polifonia, însă dispariția criteriilor limpezi de judecată a provocat cacofonia.’ (pag. 165-166)

 

‘După decembrie 1989, direcția principala a discursului, în legătură cu scriitori ca Octavian Goga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Ion Barbu, Constantin Noica, etc. a insistat pe valoarea literar-filosofică a operei lor, pe necesitatea elogierii acestora, cu scopul consolidării patrimoniului românesc. S-au făcut auzite puține voci – rapid descurajate -, care atrăgeau atenția asupra activității politice extremiste a respectivelor personalități. Strategia de reducere la tăcere a dezbaterilor oneste despre scheletele din dulap a fost pe cit de insistentă pe atît de repetitivă. De la clasicul „nu e momentul”, trecîndu-se prin previzibilul „de ce să condamnăm extremismul de dreapta, acum, cînd trebuie să ne concentrăm pe cel de stînga?” …, mergîndu-se pină la atacul dezlănțuit în grupuri de presiune, împotriva cărților incomode, sau refuzul de publicare a acestora, nici o variantă n-a fost neglijată.’ (pag. 213-214)

Două dintre grupajele principale de articole din această secțiune sunt dedicate contribuțiilor autorului ca participant activ în două dintre polemicile de răsunet cu 10-15 ani în urmă, care nu numai că au rezonante și în prezent, dar de fapt continuă sub alte forme până astăzi. Prima este legată de încercarea de reabilitare a lui Vintilă Horia inițiată de teleasta Marilena Rotaru, încercare la care aderaseră un număr de intelectuali, scriitori, și personalități mai mult sau mai puțin informate despre trecutul acestuia de jurnalist militant pentru cauza fascismului mussolinian și mai tărziu a hitlerismului. Scriitorul, exilat după război la Paris, încercase să-și facă uitat trecutul și se transformase în scriitor de limba franceză, câștigând în 1960 singurul Premiu Goncourt dobândit vreodată de un scriitor născut în România. Cazul fusese complicat, paradoxal, tocmai de condamnarea lui Vintilă Horia pentru crime de război în 1946 de către un tribunal controlat de comuniști și de manevrele regimului comunist care în 1960 au trimis la Paris documente care l-au compromis pe romancier în ochii opiniei publice.

Al doilea caz este cel al lui Constantin Noica, filosoful care devenise și este până astăzi un model pentru scriitorii și publiciștii dreptei din România. El a fost declanșat de monografia lui Sorin Lavric, ‘Noica și mișcarea legionară’, publicata de Editura Humanitas în 2007. Pentru a-l exonera pe idolul dreptei românești de trecutul său care includea aderararea publica la Mișcarea Legionara, funcția de redactor-sef al ziarului-tribuna al Mișcării și articole pe linia anti-democrației și admirației fata de fascism, Lavric încerca o spălare de păcate idealizată a celei mai extremiste forme de activism și terorism politic din istoria României moderne.  Surprinzătoare sunt luările de poziție mușamalizatoare sau favorabile pe față cărții ale unor intelectuali și critici cu renume cum sunt Vladimir Tismăneanu (!), Dan C. Mihăescu și Gheorghe Grigurcu. Adevărul istoric este restabilit cu argumente, și periculozitatea pozițiilor exprimate în carte și în recenziile prietenoase combătută fără menajamente. Ar fi interesantă, desigur, și punerea poziției autorului monografiei, Sorin Lavric, în lumina evoluției sale politice ulterioare și a activităților sale publice de atunci și până astăzi.

Din punct de vedere istoric, dar și din perspectiva personală a lui Laszlo Alexandru, eroul ultimului capitol al cărții, ‘Paul Goma antisemit’ este un caz special. Și pentru el și pentru mulți dintre noi, Paul Goma a fost ‘cel mai important reper al nostru de curaj și verticalitate din anii comunismului’. Cu atât mai mult, deriva sa extrem-naționalistă și antisemită, demontată și detaliată în articolul publicat inițial în 2004, a reprezentat o mare deziluzie, aproape un act de trădare care ne-a dezorientat. Ultimul capitol al eseului său este numit, semnificativ, ‘Despărțire’. Laszlo Alexandru, care întreținuse un dialog susținut cu Goma în anii ’90 scrie:

‘De când am devenit conștient de mine însumi, de propriul meu statut social și profesional, efortul principal pe care l-am depus a fost de a cunoaște cit mai mult despre realitatea înconjurătoare, prin intermediul cărților. Înainte de a mă considera elev, sau student, sau acum, de vreo cincisprezece ani profesor, m-aș fi putut defini mai precis prin categoria de cititor. Din adincul întregii mele experiențe intelectuale de cititor, vreau să declar aici răspicat că n-am mai avut pină acum prilejul de a cunoaște cărți atît de mizerabile precum ‘Săptămîna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940’ sau ‘Basarabia și Evreii’.

 

Mărturisirea aceasta poate părea cu atît mai neașteptată cu cît vine din partea celui mai perseverent susținător al personalității și literaturii lui Paul Goma (prin zecile de comentarii și analize pe care i le-am consacrat). Chiar daca mi-ar sta în putință, n-aș avea nimic de schimbat sau de regretat din trecutul meu.

 

… Nu-i va surprinde probabil pe cititori cînd afirm că și pentru mine Goma a fost un mentor (deși nu ne-am întîlnit niciodată și întreaga noastră prietenie s-a manifestat doar în scris și la telefon.). Am golit însă pină la fund cupa amărăciunii, în aceste luni și săptămîni, după ce am constatat „rinocerizarea” scriitorului parizian și m-am văzut nevoit să optez între afecțiune și rațiune, intre recunoștință și conștiință.’ (pag. 318 – 319)

Câteva cuvinte despre stilul lui Laszlo Alexandru. Din cele câteva citate oferite în această recenzie se poate vedea că scrie tranșant și fără menajamente. Sunt pasaje în articolele sale, mai ales în cele care fac parte din discuțiile în contradictoriu în care autorul devine de-a dreptul pamfletist, în care polemica atinge note acerbe. Iată încă un exemplu:

‘Ce-ar mai fi de adăugat? Statul român își permite, probabil, după integrarea europeană din 2007, luxul de a-l „repune în drepturi” (care drepturi? de a i se republica în ediții de lux articolele naziste?) pe unul dintre cei mai nocivi și neobrăzați ideologi ai criminalului secol trecut. Viața politică e o imensă broască țestoasă, în ale cărei viscere pot să încapă, ca într-o pastă vîscoasa, atît concluziile Raportului final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului, cit și autorii morali, intens vociferanți, ai Holocaustului însuși. De așteptat ar fi doar ceva mai multa decență și mai puțin patetism, din partea numelor prestigioase constituite în complice grupuri de presiune. A invoca ordinea morală pentru a reșapa de la cimitirul elefanților pe un cinic propagandist aduce o boare sulfuroasă de cinism la pătrat.’ (pag. 163)

Ajută aceasta cauzelor pe care le promovează? Desigur, simpatia celor criticați nu și-o raliază, în schimb pozițiile sunt clare și lipsite de echivoc. Lucrurilor li se spune pe nume. Laszlo Alexandru o face întotdeauna în mod documentat și argumentat, de altfel o parte dintre capitolele cărții sunt însoțite de aparat critic cu note și referințe, în text sau la finele articolului.

Cartea este impecabil editată și nu m-am mirat să descopăr că partea de corectură a fost asumată de autor însuși. Lipsește o singura informație: coperta preia o pictura a artistului lituanian-israelian-american Samuel Bak, născut în 1933, supraviețuitor al Holocaustului, numita ‘With a Blue Thread’. Adaug eu aici aceste date cu speranța că vor fi incluse într-o ediție viitoare.

Prin curajul și independența sa, și prin scrierea clară, argumentată și documentată, profesorul Laszlo Alexandru este o personalitate aparte și necesară în peisajul literar și publicistic românesc. Evenimentele din ultimii ani în România și în lume demostreaza că problemele dezbătute de articolele sale rămân actuale și că multe dintre dezbaterile și polemicile la care a contribuit sunt încă deschise. Volumul ‘Viață șocantă. Scrieri despre evrei’ adaugă operei sale o contribuție intelectuală remarcabila și încă un argument tezei care poate fi considerată un motto al activității sale: Istoria și estetica au valoare doar atunci când au o dimensiune etică.

(*) – citatele respectă ortografia autorului