”Visul Numărul 9”, de David Mitchell
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2018
Traducere: Mihnea Gafița
Visul Numărul 9, numit astfel după cântecul #9 Dream de John, compozitorul preferat al personajului principal, este o invitație. O invitație la o călătorie inițiatică alături de Eiji Miyake, tânărul plecat de pe insula Yakushima spre Tokyo pentru a-și căuta tatăl necunoscut. Scris într-o manieră joyceană, Visul Numărul 9 nu este un roman ușor de urmărit, firele narative scapă de multe ori cititorului mai puțin atent, scenele dure deranjează spiritele mai sensibile și la fel și limbajul pe anumite porțiuni. O călătorie dickensiană a devenirii lui Eiji Miyake cum a mai fost numită, care pendulează până la absurd între lumea viselor și lumea reală, granița dintre acestea fiind de cele mai multe ori aproape imposibil de delimitat.
Născut în 1969, la Southport, Lancashire, David Mitchell a debutat cu romanul Ghostwritten (1999), căruia îi urmează, în 2001, Visul Numărul 9 (Number 9 Dream; Humanitas Fiction, 2018), finalist la Booker Prize și la James Tait Black Memorial Prize, și Atlasul norilor (Cloud Atlas, 2004; Humanitas Fiction, 2008, 2013). În 2006 publică Omul de ianuarie (Black Swan Green; Humanitas Fiction, 2015), urmat de The Thousand Autumns of Jacob de Zoet (2010), The Bone Clocks (2014) și Slade House (2015). Deși este câștigător a numeroase premii literare și se bucură de un succes remarcabil pe plan internațional, David Mitchell nu este la fel de cunoscut publicului românesc.
Eiji Miyake pornește dintr-o Japonie rurală la Tokyo în căutarea tatălui său necunoscut și este nevoit să înfrunte un destin tenebros și mult ghinion. Uneori ai impresia că asiști la scene imaginate de Kafka. Dincolo de a afla cine este și ce întâmplă cu tatăl său, Eiji va trebui să elucideze misterul graniței fine dintre vis și realitate, ce e cu Numărul 9, dar și să înțeleagă diferențele funcționale ale istoriei și sorții, din perspectiva unui băiat pe capul căruia s-a pus un preț mai mic decât costul unui disc Beatles.
Naivitatea personajului principal aduce aminte de caracterele lui Haruki Murakami, însă structura narativă total diferită, multiplele fire disparate și faptul că romanul nu reușește să formeze un nucleu, fac diferența. Dacă în romanele lui Murakami te pierzi imediat în poveste, mergi lin virtual alături de personaje, ca într-o vrajă care te prinde involuntar, la David Mitchell faci eforturi la tot pasul să rămâi ancorat, gimnastica acrobatică literară a autorului punând mari dificultăți de-a lungul lecturii. Deși apreciat de critica de specialitate, acest tip de scriitură îndepărtează deseori cititorul, căruia îi este dificil să se descurce prin pânza țesută în metropola imaginației – Tokyo – de autor.
Și apropos de Tokyo, admirabil construit în Visul 9 de Mitchell, acesta nu seamănă de fapt cu orașul real. Este redată însă perfect atmosfera, pulsul, pe care le simți la tot pasul chiar dacă nu au vizitat niciodată orașul. Eu l-am perceput exact ca în documentarele despre Tokyo cel real, cu aerul sufocant, cu zgomotul de fond, dar și cu viermuiala continuă a oamenilor și a mașinilor. Îți dă sentimentul că, deși ești în același secol, te afli cumva pe altă planetă, mult mai avansată în ceea ce privește tehnologia și mult mai în urmă în ceea ce privește relațiile interumane, reduse la contacte mecanice și instincte primare. Aș spune că avem de-a face cu oameni robotizați, la care sentimentele au început să dispară încet, încet, cele puține câte au mai rămas. Un decor sumbru, desfășurat sub pelerina unor ghinioane nenumărate pe care Eiji Miyake, puștiul naiv plin de coșuri, care aproape totdeauna nimerește în situații aberante, îl traversează buimac, în căutarea a nu mai știe nici el ce în multe dintre momente.
”Tokyo răsuflă greu de nădușeala și mizeria lăsate în urmă de ploaie. Bălțile se evaporă văzând cu ochii, în arșița de acum insuportabilă. […] O iau înapoi spre gara de submarine din Shinjuku. Mulțimea nu-și găsește cadența în mers, bătută și ea în cap de soare. Soneria tatălui meu s-a pierdut undeva , la niște coordonate necunoscute, pe harta mea cu străzile din Tokyo. Mă înnebunește o gămălie de ceară din străfundul urechii la care nu pot să ajung. Urăsc orașul ăsta. […] Simt o frustrare în fiebere și am un sentiment de vinovăție obosită. Am încălcat nu-știu-ce-contract nevăzut. Încheiat cu cine? […] Jur, aș vrea să mă transform în ogivă nucleară și să rad acest oraș ca un munte de rahat de pe fața pământului.” (pg. 58)
Legătura dintre coincidență și bizar scapă printre degete, la fel ca în romanele lui Kafka, iar ideea că lumea este un loc plin de mister, în care sunt întrepătrunse nenumărate fire amintește din nou de lumile lui Haruki Murakami – aș menționa ”Pădurea Norvegiană” sau ”În căutarea oii fantastice”, unde la fel avem de-a face cu astfel de călătorii inițiatice. În ceea ce privește atmosfera generală, presărată cu scene cinematice, mi-au adus aminte de producții ca Blade Runner sau Ghost Shell, orașe futuriste și lumi depersonalizate, care merg pe contrasens, paradoxal, în căutarea sensului.
Faptul că personajul central este un orfan spiritual cred că nu este întâmplător. Pe de o parte este accentuată latura ordinară, un tânăr care se pregătește să atingă un nou prag al existenței, cu problemele aferente vârstei biologice și mentale, pe de alta depistăm un om capabil să depășească situații dificile sau să participe la jocuri alături membrii Yakuza, de exemplu într-un joc în care pe post de bile de bowling sunt capete umane. Multe dintre jocuri, căci trebuie spus că Visul Numărul 9 are o componentă ludică pertinentă, sunt imaginate exemplar de Mitchell, numit de critici ”uzină de ficțiune”. Parcurgând paginile mi-am amintit și unele dintre romanele lui Margaret Atwood, care explorează nu numai multiple fire narative și mai multe personaje în unele dintre romanele sale, dar și imaginează societăți întregi. Am în vedere aici Asasinul Orb, Povestea Slujitoarei și Ochi de Pisică.
”Un coșmar în stare de trezie, din care no să mai trezesc niciodată. Prăbușit pe spate, fără nimeni cunoscut prin apropiere, cu procentajul vieții coborât la zero. Am trupul sleit și o temperatură la fel de înaltă ca podul ăsta. Cerul e spuzit cu stele, zboruri de noapte li sateliți. […] Un pariu stupid, morbid, măsluit de la bun început Aproape ultimul meu gând este: dacă e vorba de toată această poveste fără noimă să continue, Dumnezeu – campionul vivisecției – o să aibă nevoie de-o maimuță nouă pentru experimentele lui. Atât de multe stele. Și la ce bun?” (pg. 191)
Alături de povestea principală, căutarea tatălui necunoscut, găsim și povestea mamei lui Eiji, o alcoolică internată într-o clinică de specialitate, care face eforturi să îl recîștige, a surorii gemene care îi bântuie visele, a pianistei cu ceafa perfectă, a războiului din lumea subjugată de Yakuza, lumea jocurilor electronice, în care Eiji își asumă tot felul de rolului de super-erou (ecouri și influențe CyberPunk). Interesant este și faptul că deși cochetează cu elemente science-fiction, romanul nu este unul de gen, pentru că David Mitchell reușește să separe planurile și să își mențină personajele angrenate totuși în cotidian, chiar dacă unul imaginat.
”Spune-i ceva puternic, încurajator, deștept.
– Ăăăă… mult noroc.
Respirația i se schimbă după mers. Zice:
– Mă gândeam, ceva mai devreme…
– La ce?
– La semnificația vieții, bineînțeles. M-am răzgândit iar.
– Zău?
– Își găsești singur semnificația vieții, după cum treci sau pici o serie de teste.
– Cine te trece sau te pică, în testele-alea?
Răsună ecoul pașilor ei, iar paraziții devin respirație.
– Tu singur, zice.” (pg. 387)
Fiecare personaj principal din Visul 9 are un scop bine definit. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Prietenul lui Eiji, Suga, vrea să se hrănească în calculatorul Pentagonului; tânăra pe nume Ai, de care Eiji devine îndrăgostit vrea să se mute la Paris pentru a studia muzica; iar Eiji vrea cu toată ființa să-și găsească tatăl. Odată îndeplinită fiecare misiune, din păcate de cele mai multe ori cu rezultate mult sub așteptări, personajele trebuie să se redefinească prin noi scopuri și vise. Aici cred că este elementul cheie al cărții, dar și elementul care face din acest roman ceva ieșit din tipare. Capitolul 9 trebuie completat de cititor, romanul trebuie să meargă mai departe, fiecare trebuind să definească noi limite orizonturi. Visul 9 nu oferă răspunsuri, fiecare trebuie să umple golul cu visele sale.
”Visez toți visătorii – pe voi toți. Visez modele givrate de pe clopotul din templu.” (pg. 519)
Romanul se încheie cu o știre despre un mare cutremur. Nu ai cum să nu te gândești din nou la Haruki Murakami, După cutremur. Lucrurile trebuie refăcute, iar jocul începe din nou.
”Îmi închipui o mie de lucruri. Îmi iau rucsacul, mă întorc în holul de la intrare, îmi vâr picioarele în ghetele de sport și deschid iar, cu scrâșnete, ușa încăpățânată. Și încep să alerg.” (pg. 521)
Despre ce va fi Visul 9?
