Am citit recent două cărți foarte frumoase de la Editura Humanitas, ambele romane aparținând unor scriitori români contemporani și ambele care merită câteva cuvinte mai pe larg. Așadar, Silvia Dumitru și Adrian Jicu, doi autori pe care vi-i recomand cu căldură:
„Noaptea nu uită”, de Silvia Dumitru
Editura Humanitas, Colecția 821.135.1. Scriitori români contemporani, București, 2024
„Mi s-a părut fascinant cum dragostea-i face așa fericiți pe unii, în timp ce-i schilodește pe alții. Și acum mă gândesc: când, cum, dar mai ales cine ne-a învățat că dragostea înseamnă suferință?” (pag. 64)
Pentru Tina, viața nu a fost niciodată plină de surâsuri: în primii ani, a avut parte de-o copilărie și o adolescență deloc fericite, prinsă la mijloc între bullyingul din școlile provinciale („dacă mă întreba cineva <<de unde sunt>>, spuneam orice, numai Mizil nu”), între un tată violent și o mamă care accepta această violență. Deși își iubește mama, și-a dorit mereu depărtarea de ea, crezând că aceasta nu îi lua niciodată partea, că nu vrea să-și schimbe deloc viața, pe care o lua așa cum era, convinsă (și poate mulțumită) că ea nu poate genera schimbări ale ordinii lumii.
„Mama nu știa să tragă concluzii care să-i ajute pe alții, nu credea în mediane. Ea vedea mereu alb sau negru, stânga sau dreapta – femeia ori salva lumea, ori merita să și-o ia. Mama era gutuia parfumată, dar înecăcioasă care-ți rămâne în gât după ce ai lăsat garda jos. Parizerul cu măsline care pătează mâinile și hârtia de grăsime – te face să-ți plouă-n gură, apoi te umflă-n burtă ca la balamuc, de parcă tocmai ți-ai luat porția de mortăciuni.” (pag. 15)
Apoi, urmează un început de maturitate care o poartă spre București, unde trăiește fără fericiri și speranțe între un job mizer și un partener cu care nu are în comun decât trecutul. Așa că atunci când întâlnește fericirea, sub chipul unei femei misterioase, în fața ei se deschide universul, sub forma străduțelor și vilelor frumoase din București, sub promisiunea unui viitor tangibil, plin de speranțe și de mângăieri. Deloc rău.
„Când ne-am întâlnit, curajul meu a fost să-mi fac pentru prima oară în viața mea unghiile. Fără să știe, Anda mă împingea să devin mai femeie – mai puțin ca ea și tot mai mult ca mine.” (pag. 75)
În capitole scurte, percutante, Silvia Dumitru a scris o carte sinceră și sensibilă despre iubirea adevărată, cea care poate răsări de niciunde și care poate totuși dispărea într-o clipită.
„Iorgu”, de Adrian Jicu
Editura Humanitas, Colecția 821.135.1. Scriitori români contemporani, București, 2022
G. Bacovia a creat poezia pe care am simpatizat-o, poate, cel mai mult în adolescența mea. Un poet nemulțumit, cum eram poate cu toții la acea vârstă, acesta scria despre „liceu – cimitir al tinereții noastre”, era morbid într-o perioadă în care ascultam cu toții Sepultura și presăra mereu metafore și simboluri în versurile sale. Dar, spre deosebire de titanii literaturii române de-atunci și dintotdeauna (Eminescu, Creangă și Caragiale), nu știam aproape nimic despre viața sa.
Dacă nu suntem cercetători sau istorici literari, descoperirile le facem mai târziu, prin „biografiile romanțate” care au apărut în ultimii ani sau prin romane-document, așa cum spune coperta a patra a volumului semnat de Adrian Jicu. Prin intermediul acestuia, îl descoperim pe George Bacovia, pe George Andone Vasiliu, pe Iorgu, personaj care trece și istoria României și prin literatura țării între 1881 și 1957.
Cum l-am aflat pe Iorgu? Deloc altfel față de cum mi-l închipuiam: depresiv, veșnic nemulțumit, leneș (nu a avut niciodată dorința de a reuși, de a avea un serviciu stabil), fumător învederat și alcoolic, socialist din tinerețe și apropiat al comunismului (mai mult pentru foloase decât din convingere).
„Dar dacă Dimitrie avea dreptate? Dacă era distrus? Nu eșuase de-atâtea ori lamentabil? Din jocul de-a poetul nu poți ieși teafăr? Dar nu mai putea da înapoi…” (pag. 191)
Și totuși mereu dornic de succes, de laude, de victorii în lumea publică:
„Unde era adolescentul timid de odinioară, care abia îndrăznea să viseze la verișoara Zâna sau la fătuca roșcățică din vecini, căreia îi strecura, cu mâna tremurândă, versuri de dragoste? Acum le vorbea fetelor cu o siguranță de sine pe care nici el nu și-o putea explica. De unde detașarea aceasta? De unde lejeritatea cu care glumea? El, care altădată se-ascundea în fundul grădinii când veneau musafirii… Să fi fost faptul că era cu câțiva ani mai mare decât colegii? Să fi fost notorietatea pe care o dobândise de când publicase versuri? Ori poate își spunea experiența cuvântul? Halal experiență și asta… La urma urmelor, nici nu conta. Se bucura de atenția lor și asta îl satisfăcea. Prietenele surorilor îl urmăreau și ele pe băiatul ăsta cu ochi albaștri, uneori plin de viață, alteori melancolizat de cine știe ce pricini. Își imaginau ce pasiuni trăiește și s-ar fi vrut și ele în poeziile lui. Nu ezitau să-i trimită vorbă sau chiar să-l invite la teatru ori la cinema.” (pag. 67)
Totuși, G. Bacovia a fost și un norocos, pentru că a trăit 75 de ani în ciuda exceselor sale, a fost recunoscut ca un poet valoros atât în timpul vieții, cât și postul, dar mai ales pentru că a avut o soție care l-a sprijinit permanent și l-a ajutat să supraviețuiască unor vremuri grele (ca o paralelă – a se vedea soția lui Leonard Bernstein în filmul Maestro).
„Iorgu” este un roman bun, reușit despre unul dintre marii noștri poeți. Pentru cei care l-au plăcut și îl plac pe Bacovia, pentru cei care doresc să afle mai multe despre viața acestuia, este un punct de plecare excelent.
