”Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți”, de Salman Rushdie
Editura Polirom, Colecția Seria de autor Salman Rushdie, București, 2015
Traducere din limba engleză și note de Dana Crăciun
Moto: ”A spune o poveste despre trecut înseamnă a spune o poveste despre prezent. A istorisi o fantezie, o plăsmuire a imaginației, e și un mod de a istorisi o poveste despre actualitate. Dacă lucrurile nu ar sta așa, atunci ar fi un lucru inutil și noi încercăm, pe cât posibil, să excludem inutilul din viața noastră cotidiană.” (pag. 227)
Salman Rushdie știe să povestească istorii extraordinare și, cu toate că treptat a fost abandonat de unii critici și de cititorii mai exigenți, rămâne unul dintre scriitorii mei preferați, iar eu plănuiesc mereu să îi citesc cărțile pe care le-am ratat și să fiu la curent cu toate aparițiile noi. Cea mai recentă carte a sa, tradusă rapid la Editura Polirom, a fost catalogată de Ursula K. Le Guin drept ”o fantezie, un basm strălucitor” și, într-adevăr, romanul său nu este departe de această categorisire: este un basm, deși aproape nimic de aici nu aparține tărâmului copilăriei, nici noi generații de copii și adolescenți care apreciază romanele de fantasy sau young adult. Nu, sub aparența aceasta de basm găsim o culegere de idei și concepte filosofice, de cuvinte și fraze profunde, care pot deruta cititorii dornici de acțiune pură.
Așadar, ne aflăm în fața unei povești nemuritoare, un fel de Șeherezada modernă, cu o mulțime de personaje desprinse chiar din basme și legende. O poveste care seamănă așadar cu cele din 1001 de nopți (de altfel, titlul ”Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți” înseamnă tocmai 1001 de nopți. Avem de-a face cu monștri și un Război al Lumilor, într-un viitor nedefinit (Rushdie a încercat să ne ducă într-un tărâm post-apocaliptic, dar fără să îl descrie, el părând aproape asemănător cu realitatea prezentului), cu personaje legendare, cu eroi născuți din cenuși și jini (sau djini) – din nou, creaturi supranaturale inspirate din Islam – strălucitori.
Nu o să vă povestesc romanul, este destul de complicat, personajele sunt multiple, complexe și cu încrengături în trecut și prezent, iar plăcerea unei povestiri vine din lectura proprie. O să insist în cele ce urmează asupra considerentelor religioase, pentru că avem în față caractere puternice, care nu se sfiesc să provoace discuții, chiar controverse, religioase, se discută despre Dumnezeu și ateism, despre impactul religiei asupra științei și viceversa. Astfel, două personalități istorice discută, peste timp, despre Dumnezeu, logică, rațiune, credință, Coran; e vorba despre Ibn Rushd, unul dintre cei mai importanți filosofi arabi ai Evului Mediu (sub numele de Averroes), și Al-Ghazali (aici sub numele de Ghazali din Tus), personaje importante ale romanului, care determină, de altfel, și Războiul Lumilor, între oameni și djini. Primul dintre ei spune:
”O minune, a spus Ibn Rushd, nu înseamnă decât că Dumnezeu schimbă regulile după care preferă să joace, iar dacă noi nu pricepem asta, e din cauză că Dumnezeu este în esență inefabil, adică dincolo de puterea noastră de înțelegere.” (pag. 16)
Tot el completează, din postura înțeleptului care încearcă să concilieze filosofia cu religia, pe Aristotel cu Mohammed, dar care a fost apoi respins treptat de creștinism (deși era unul dintre preferații Sfântului Toma d’Aquino) tocmai pentru că încerca să gândească înainte să creadă fără cercetare:
”Pe măsură ce trece timpul, zise Ibn Rushd, vei vedea că până la urmă religia va fi cea care-i va îndepărta pe oameni de Dumnezeu. Credincioșii sunt cei mai răi apărători ai lui Dumnezeu. Chiar dacă va dura o mie și unu de ani, într-un final religia se va veșteji și va dispărea și abia atunci vom putea începe să trăim întru adevărul lui Dumnezeu.” (pag. 66)
Peste secole, după toate întâmplările și descoperirile religioase și științifice, după ce Ibn Rushd și Al-Ghazali au fost aproape cu desăvârșire uitați, apar tot felul de secte și grupări religioase, comunități de oameni credincioși sau adunări de atei. Pe multe le întâlnim și noi (eu personal cred că o grupare de atei e o prostie pură, vi-o spune un ateu!), iar unele dintre ele sunt descrise, prin intermediul unor personaje, chiar de Rushdie:
”Grupul nostru adoptă o poziție pe care am s-o numesc post-ateistă. Părerea noastră este că dumnezeu este o creație a oamenilor și că există numai datorită principiului ”Bateți din palme dacă credeți în zâne”. Dacă îndeajuns de mulți oameni ar fi destul de rezonabili ca să nu bată din palme, atunci acest dumnezeu-Clopoțică ar muri. Din păcate însă, miliarde de oameni sunt în continuare dispuși să-și apere credința într-un soi de dumnezeu-zână și, în consecință, dumnezeu există. Mai rău este că acum a luat-o razna.” (pag. 93)
Aceste grupări vin și pleacă, dar viitorul lui Rushdie este unul post-religios, iar noi nu știm dacă nu cumva aici este doar fantezie sau încercare de descriere a unui viitor destul de probabil și posibil (o paralelă imediată se întrevede cu romanul ”Supunere” al lui Michel Houellebecq, construit pe o premisă similară). Deci, cum arată viitorul?
”Ni se pare însă de la sine înțeles că apelul la religie ca justificare pentru oprimare, orori, tiranie, ba chiar și pentru barbarie, o practică ce, fără îndoială, data dinainte de Războiul Lumilor, dar a fost cu siguranță un aspect semnificativ al acelui conflict, a dus în cele din urmă la deziluzia incurabilă a rasei umane față de ideea de credință. Acum a trecut atât de mult timp de când n-a mai fost nimeni amăgit de fanteziile acelor străvechi și defuncte sisteme de convingeri, încât exprimarea acestui adevăr ar putea părea prețioasă.” (pag. 295)
Sunt citate de la care puteți porni discuții cu prietenii, dar numai cu cei inteligenți, care înțeleg că o discuție nu înseamnă ură nici împotriva creștinilor, nici a ateilor, ci este o bază de plecare pentru o înțelegere mai profundă a fenomenului religios, pornind de la înțelepciune, cunoaștere și respect.
Într-o concepție mai apropiată de stilul clasic, Salman Rushie a reușit să facă o demonstrație despre cum se scrie un roman care îmbină fantezia cu filosofia, rezultatul fiind un roman destul de tezist, în sensul că a încercat (și a reușit) să imprime o structură deosebită, apropiată de romanul perfect, dar în același timp și-a inoculat în povestire propriile idei din anumite domenii, precum religia sau sfârșitul lumii. Cu toate acestea, cumva, s-a îndepărtat de cititor prin construirea unei intrigi destul de complicate, pe alocuri aride, iar impresia mea este că basmul are nevoie de mai mult suflet și mai puțină filosofie.
