”Dincolo de frumusețea perenă. Viață, moarte și speranță în orașul de jos din Mumbai”, de Katherine Boo
Editura Publica, Colecția Narator, București, 2016
Traducere din engleză și note de Paul Slayer Grigoriu
E clar că avem o problemă cu sărăcia, cei mai mulți dintre noi. O recunosc la mine, dar o recunosc la mulți dintre apropiați și la cei mai mulți din jurul meu. Problema asta se traduce în unele cazuri prin nepăsare, dar alteori prin respingere, îndepărtare sau chiar dispreț. Este o problemă de discriminare, desigur, dar de fiecare dată ne îndepărtăm, fizic sau nu, de oamenii care sunt murdari, mirositori sau de oamenii care votează altfel decât noi. Atunci când suntem întrebați, de alții, care e starea noastră financiară, ne plângem că suntem săraci, dar numai în comparație cu bogații noștri și nu avem suficiente repede pentru a face comparații cu adevărat pertinente.
De ce am făcut această introducere atipică? Pentru că altfel am gândi dacă ne-am afla în India și am vedea adevărata sărăcie, cea descrisă cu lux de amănunte de Katherine Boo în cartea apărută la Editura Publica. Ea a locuit câțiva ani în mahalaua Annawadi orașului Mumbai, situată în apropierea aeroportului internațional, dezvăluind în ”Dincolo de frumusețea perenă” o lume închisă, cu puține șanse de reușită, de evoluție, chiar de supraviețuire, accentul punându-se aici doar pe prezent și pe mâncarea zilnică:
”Am simțit o lacună în proza de non-ficțiune despre India: lipsa unor relatări bine documentate care să arate cum își negociau traiul în epoca pieței globale oamenii obișnuiți cu venituri mici – în special femeile și copiii.” (pag. 302-303)
Casele sunt aici efemere, dacă se pot numi case, pentru că sunt de fapt o adunătură de table și cartoane, în care locuiesc laolaltă părinți, copii și bunici, animale, nelipsiții șobolani. Un teritoriu al unor oameni fără stare, fără viitor, dar care se luptă pentru supraviețuire, împotriva polițiștilor și politicienilor corupți, împotriva celor care consideră că gunoiul trebuie reciclat încă de la pubelă, împotriva conducerii aeroportului, care revendică teritoriul mahalalei ca fiind al lor și o zonă dezagreabilă pentru turiști. Mare parte din cei descriși autoarea americană lucrează în domeniul gunoaielor, strângându-l din toate zonele posibile din apropiere, sortându-l, pentru ca apoi să îl vândă mai departe celor care se ocupă cu adevărat de reciclarea acestuia. La prețuri infime, desigur, care le asigură supraviețuirea temporară, veniturile ajungând rareori la mai mult de un dolar pe zi.
Dacă pentru noi India este o țară a contrastelor, îmbinând o istorie culturală milenară, contraste etnice și sociale, cu sărăcia și mizeria clasei de jos, vom descoperi treptat Annawadi, locul pe care mi l-am imaginat cu greu citind această carte, un loc în care noi în mod sigur nu putem supraviețui, obișnuiți cu apă caldă, mâncare decentă și curățenie, cu imunitatea nestresată de șobolani care ne mușcă de față și de un lac de reziduri în apropiere, noi cei care strâmbăm din nas la cea mai mică dâră de gunoi putrezit. Mare ne este mirarea când ni se aduc în față niște statistici din India, în care ni se descriu transformările sociale și economice, care consideră Annawadi chiar un lux sau măcar nu o sărăcie și mizerie cruntă:
”Șaptesprezece ani mai târziu, aproape nimeni din această mahala nu era considerat sărac după criteriile oficiale din India. Locuitorii din Annawadi erau mai degrabă printre cei aproximativ o sută de milioane de indieni scăpați de sărăcie din 1991, când, cam în același timp cu înființarea mahalalei, guvernul central îmbrățișase liberalizarea economică. Locuitorii din Annawadi erau astfel parte dintr-una din cele mai impresionante povești de succes din istoria modernă a capitalismului global, o poveste în plină desfășurare.
Era adevărat, doar șase din cei trei mii de locuitori aveau serviciu stabil. (Ceilalți, la fel ca 85% din lucrătorii indieni, făceau parte din economia informală, neorganizată.) Este adevărat, câțiva locuitori prindeau șobolani și broaște și le mâncau la cină. Câțiva mâncau iarbă din tufărișul de la marginea lacului de ape reziduale.” (pag. 30)
Katherine Boo nu pune însă accentul pe mizerie și disconfort, volumul fiind mai mult o poveste despre oameni, nu despre locul în care trăiesc. Câteva personaje-cheie sunt urmărite de-a lungul mai multor ani, pentru a afla dacă ei pot evolua, ce șanse au în viitor, care sunt relațiile din interiorul comunității (în care trăiesc laolaltă, despărțiți doar de un perete, dar și de multe principii de viață, musulmani sau hinduși, gunoieri sau lucrători în hotelurile cu multe stele din preajmă, săraci lipiți pământului sau săraci care se descurcă, elevi sau analfabeți, curve sau virgine). Este o lume pestriță, dar ceea ce iese în evidență nu este sărăcia, ci felul în care aceleași tare comportamentale sunt comune pentru toți oamenii, indiferent de starea lor economică: corupția, mizeria și nepăsarea autorităților sunt melanjul în care se mișcă săracii, dar dezbinările, ura reciprocă, dorința de răzbunare, invidia sunt comune tuturor oamenilor. Lipsa de încredere este trăsătura obișnuită a oamenilor din mahala.
În Annawadi, cei mai mulți dintre locuitori nu-și imaginează un viitor prea luminos. Tânjesc la el, dar este greu să răzbată și atunci își doresc lucruri foarte simple, realizabile. Abdul, unul dintre personajele principale, un gunoier respectat și muncitor are, de exemplu, doar două dorințe pentru viitor, care par realizabile, dacă nu ar veni un adevărat tăvălug de pizmă a vecinilor și de justiție oarbă: vrea o soție inocentă, care să nu îl respingă pentru mirosul impregnat în piele; și mai vreo o casă doar a lor, oriunde, dar nu în această mahala.
Nu vă temeți de lumea descrisă în ”Dincolo de frumusețea perenă”. Pe de o parte, este acea lume exotică de care ne temem cu toții, mai ales când decidem să plecăm într-o excursie îndepărtată, iar India apare printre opțiuni. Nu este altfel decât a noastră, nici mai dură, nici mai violentă. Numai că nu suntem deloc învățați cu ea, poate de aceea ni se pare cu totul altfel. Pe de altă parte, este o lume vie, percutantă, care lasă urme atât în psihicul vizitatorilor, care se întorc spre casă impregnați de arome exotice, dar mai ales în viața locuitorilor săi. Din această lume, prea puțin ies altfel decât cu picioarele înainte.
